Oaspete în propria mea casă: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Mamă, ai văzut unde am pus cana ta preferată? am întrebat-o într-o dimineață, în timp ce răscoleam dulapurile din bucătărie. Maria, mama mea, stătea la masa din sufragerie, cu mâinile împreunate în poală, privind pe fereastră la ploaia măruntă de toamnă.

— Nu știu, Elena. Nu vreau să umblu prea mult prin lucrurile tale, a răspuns ea încet, cu o voce care mi-a strâns inima.

De când s-a mutat la mine, după ce tata s-a stins și casa lor din sat a rămas prea mare și prea goală, am crezut că îi va fi mai bine aici, la oraș. Să nu mai fie singură. Să fie aproape de nepoata ei, Ilinca. Dar, în fiecare zi, simțeam cum între noi se așterne o distanță ciudată, ca o perdea subțire dar rece.

În primele săptămâni am încercat să o implic în tot: „Mamă, hai să gătim împreună!”, „Mamă, vrei să mergem la piață?”, „Mamă, poate vrei să aranjezi tu florile în balcon?” Dar răspunsurile ei erau mereu reținute: „Nu vreau să deranjez”, „E casa ta”, „Faci tu mai bine”.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am găsit-o pe mama în camera ei, cu valiza încă nedespachetată la capul patului. Am simțit un nod în gât.

— Mamă, de ce nu-ți pui hainele în dulap? am întrebat-o încet.

A ridicat din umeri.

— Poate nu stau mult… Poate nu mă obișnuiesc. Și nu vreau să-ți ocup locul.

Am simțit cum mă cuprinde furia și tristețea deodată. Cum putea să creadă că nu e loc pentru ea aici? Că nu e binevenită? Dar apoi mi-am dat seama că nici eu nu făcusem destul să-i arăt că e acasă.

A doua zi dimineață, la micul dejun, Ilinca a întrebat:

— Bunica, de ce nu vii cu mine la școală? Toți copiii au bunici care îi iau de la școală.

Mama a zâmbit trist:

— Nu știu drumul… Și poate nu-i place mamei tale.

M-am simțit vinovată. Poate că fără să-mi dau seama îi transmisesem că trebuie să ceară voie pentru orice. Că spațiul meu e doar al meu și ea e doar oaspete.

Într-o duminică am invitat-o să facem sarmale împreună. Am lăsat-o pe ea să conducă totul: să aleagă condimentele, să pună muzica veche de la radio. Pentru prima dată am văzut-o râzând cu poftă, povestind despre copilăria ei și despre cum făcea sarmale cu bunica mea.

— Vezi? Așa se pune varza! Nu ca la oraș! a râs ea.

Atunci am realizat cât de mult îi lipsea sentimentul de apartenență. Nu era vorba doar de spațiu fizic, ci de rolul ei în familie. De faptul că aici nu mai era „stăpâna casei”, ci doar cineva care trebuia să se adapteze regulilor mele.

Într-o seară am avut o discuție aprinsă. Eu eram obosită după serviciu, Ilinca făcea gălăgie cu jucăriile prin casă, iar mama încerca să facă ordine fără să deranjeze.

— Mamă, lasă-le! Nu trebuie să strângi mereu după noi!

— Dar vreau să ajut… Nu vreau să fiu o povară!

— Nu ești o povară! Dar nici nu trebuie să te comporți ca o menajeră!

A izbucnit în plâns. Am stat amândouă pe canapea, tăcute. După câteva minute a spus:

— Mi-e dor de casa mea. Aici simt că trebuie să cer voie pentru orice. Când eram mică și veneam la bunica ta, mă simțeam acasă oriunde era ea. Acum… parcă nu mai știu cine sunt.

Am realizat atunci cât de greu e pentru un părinte să-și piardă locul și rolul. Să devină „musafir” în viața propriului copil.

Am început să schimb lucruri mici: i-am făcut loc pentru hainele ei în dulapul mare din hol; i-am spus că poate schimba ordinea lucrurilor în bucătărie dacă vrea; am lăsat-o să aleagă ce flori punem pe balcon; am rugat-o să meargă cu Ilinca la școală și i-am dat cheia de la casă.

Încet-încet, mama a început să prindă curaj. Seara povesteam toate trei la masă, râdeam de prostiile Ilincăi sau ne uitam la seriale vechi la televizor. Dar uneori încă o surprind privind pe fereastră cu ochii umezi.

— Mamă, te simți acasă? am întrebat-o într-o seară.

A zâmbit blând:

— Încerc… Dar uneori mi-e dor de viața mea de dinainte. De grija casei mele. De vecinele mele. Dar aici… aici sunteți voi. Și asta contează cel mai mult.

M-am gândit atunci cât de greu e pentru generația părinților noștri să-și găsească locul într-o lume care se schimbă atât de repede. Să nu mai fie cei care decid totul, ci cei care trebuie să se adapteze regulilor altora.

Poate că nici eu nu aș ști cum să mă simt acasă într-un loc unde altcineva stabilește regulile. Poate că toți avem nevoie de un colț al nostru, oricât de mic ar fi el.

M-am întrebat adesea: oare câți dintre noi își dau seama cât de greu e pentru părinții lor să devină „oaspeți” în casele copiilor? Oare ce putem face ca ei să simtă din nou că aparțin?

Poate răspunsul stă în lucrurile mici: într-o cană preferată pusă la vedere, într-un raft golit special pentru ei sau într-o invitație sinceră de a schimba ordinea lucrurilor din casă.

Uneori mă întreb: dacă voi ajunge și eu cândva în casa Ilincăi… voi ști cum să mă simt acasă? Sau voi fi și eu doar un oaspete tăcut?