Miracolul din camera 203: Povestea unei mame românce între speranță și pierdere

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trec încă o dată prin asta! am urlat, cu palmele strânse în jurul feței, simțind cum pereții camerei noastre mici din București se apropie amenințător de mine. Vlad a rămas tăcut, cu ochii umeziți, încercând să-și ascundă neputința. Era a treia oară când pierdeam o sarcină. A treia oară când visul nostru de a deveni părinți se spulbera înainte să prindă contur.

Mama, care stătea pe hol, a intrat fără să bată. — Ioana, trebuie să fii tare. Dumnezeu are un plan pentru fiecare. Dar cuvintele ei nu făceau decât să mă rănească și mai tare. Mă simțeam vinovată, ca și cum trupul meu era defect, ca și cum nu meritam să fiu mamă.

În zilele următoare, am evitat să ies din casă. Prietenele mele postau poze cu copiii lor pe Facebook, iar eu le ascundeam una câte una din feed. Vlad încerca să mă încurajeze, dar îl simțeam tot mai distant. Într-o seară, după ce am stat ore întregi privind tavanul, i-am spus:

— Poate ar trebui să renunțăm. Poate nu suntem făcuți pentru asta.

— Nu vreau să renunț la noi, Ioana. Nici la visul nostru. Hai să încercăm încă o dată. Dacă nu pentru noi, măcar pentru tot ce am trăit împreună.

Am acceptat să mergem la un alt medic, la o clinică privată. Acolo am întâlnit-o pe doamna doctor Rusu, care ne-a vorbit calm despre fertilizare in vitro. Era scump, peste puterile noastre, dar Vlad a zis că va lucra suplimentar la firmă și că vom face orice sacrificiu.

Au urmat luni de tratamente, injecții zilnice, analize peste analize. Corpul meu era un câmp de luptă. Mama mă certa că mă „joc cu natura”, tata nu vorbea deloc despre subiect. Singura care mă susținea era sora mea mai mică, Ana:

— Ioana, dacă tu nu poți avea copii pe cale naturală, nu e vina ta! Nu te mai învinovăți!

Într-o dimineață friguroasă de octombrie, testul de sarcină a ieșit pozitiv. Am plâns amândoi, eu și Vlad, ținându-ne strâns în bucătăria noastră mică. Dar bucuria era amestecată cu teamă. La primul control ecografic, doamna doctor s-a uitat lung la monitor și apoi la noi:

— Felicitări! Aveți… trei inimi care bat aici.

Am izbucnit în râs și plâns deodată. Trei? Cum o să ne descurcăm? Vlad a început să facă glume despre „echipa de fotbal”, dar eu simțeam un nod în stomac.

Sarcina a fost grea. Am stat mai mult în pat, cu riscul de a pierde din nou totul. Mama a venit să stea cu mine, dar tensiunile erau la ordinea zilei:

— Nu mănânci destul! — Ba da, mamă! — Nu te odihnești! — Nu pot dormi de griji!

Vlad venea târziu acasă, obosit și nervos. Într-o seară l-am auzit vorbind la telefon cu tatăl lui:

— Nu știu dacă facem față… Trei copii dintr-o dată… Ioana e tot mai speriată…

M-am simțit singură ca niciodată. Într-o noapte am avut dureri puternice și am ajuns la spital. Camera 203 a devenit universul meu pentru următoarele două luni. Zilele treceau greu; asistentele intrau și ieșeau mecanic, iar eu număram fiecare bătaie de inimă la ecograf.

Într-o dimineață de noiembrie, înainte de Ziua Recunoștinței (nu avem Thanksgiving în România, dar pentru mine era o zi specială), am născut prematur trei fetițe: Maria, Ilinca și Daria. Erau mici cât palma mea și au fost duse direct la incubator.

Primele zile au fost un coșmar: aparate care piuiau continuu, medici care vorbeau în șoaptă despre șansele lor de supraviețuire. Vlad venea zilnic cu flori și speranță forțată în privire:

— O să fie bine! Sunt luptătoare ca tine!

Mama plângea pe holuri; tata a venit abia după o săptămână și le-a privit prin geam fără să spună nimic. Ana mi-a adus o iconiță și mi-a spus:

— Miracolele există doar dacă le lași să intre în viața ta.

Au trecut două luni până când am putut lua fetele acasă. Casa noastră s-a umplut de scutece, biberoane și plânsete neîntrerupte. Vlad era epuizat; eu nu mai știam cine sunt fără ele.

Într-o seară, după ce le-am adormit pe toate trei pentru prima dată simultan, m-am uitat la Vlad și am izbucnit în râs:

— Îți dai seama că suntem părinți de tripleți?

El m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— N-aș fi vrut altfel niciodată.

Acum, când le privesc dormind liniștite, mă întreb: oare cât de mult poate duce un om înainte ca viața să-i ofere un miracol? Și câți dintre noi renunță chiar înainte ca minunea să se întâmple?