În loc să aibă grijă de copilul nostru, a chemat-o pe mama lui: Povestea unei mame care s-a simțit trădată

— Ioana, nu mai pot! Nu știu ce vrei de la mine! a țipat Vlad, soțul meu, în timp ce băiețelul nostru plângea în camera alăturată.

M-am oprit din spălat vasele, cu mâinile tremurânde și ochii înlăcrimați. Era trecut de miezul nopții, iar Vlad tocmai se întorsese de la serviciu. Nu era prima dată când ridica tonul, dar acum, cu copilul nostru abia născut, fiecare cuvânt rănea mai tare.

— Vreau doar să mă ajuți puțin… Nu mai pot singură, Vlad. Nu am dormit de două nopți. Te rog… am șoptit, aproape fără speranță.

El a oftat adânc și a dat din cap, exasperat:

— Ioana, nu mă pricep la copii! Și oricum, mama vine mâine să stea cu noi. Ea știe ce are de făcut.

Am simțit cum mi se taie respirația. Mama lui Vlad urma să vină să stea cu noi? Fără să mă întrebe? Fără să mă consulte? Am simțit că tot ce construisem împreună se prăbușește peste mine.

A doua zi dimineață, când am auzit soneria, inima mi-a sărit din piept. Doamna Mariana, mama lui Vlad, a intrat ca la ea acasă, cu o sacoșă plină de mâncare și privirea critică pe care o știam prea bine.

— Vai, Ioana, ce-i cu tine? Arăți obosită! Nu-i bine pentru copil. Trebuie să te odihnești, dar și casa trebuie să fie curată! Uite, lasă-mă pe mine să mă ocup de cel mic. Tu fă ordine aici!

Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. Nu voiam ajutorul ei. Voiam ca Vlad să fie tatăl pe care îl visam pentru copilul nostru. Dar el părea ușurat că mama lui preia controlul.

Zilele au trecut într-o ceață groasă de oboseală și frustrare. Mariana îmi critica orice gest: „Nu-l ține așa! Nu-l hrăni acum! Nu-i da lapte praf!” Vlad dispăruse complet din peisaj; venea acasă târziu și se refugia în fața televizorului sau ieșea cu prietenii la bere.

Într-o seară, am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, nu mai pot. Mă simt invizibilă în casa asta. E copilul nostru, nu doar al meu sau al mamei tale!

El a ridicat din umeri:

— Ioana, nu te mai plânge atâta! Toate femeile trec prin asta. Mama știe mai bine ca noi. Las-o pe ea să te ajute.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, încercând să nu mă audă nimeni. În acea noapte am scris un mesaj prietenei mele cele mai bune, Alina:

„Nu mai pot. Simt că nu mai sunt nimic pentru Vlad. Mama lui conduce totul și eu nu mai am niciun cuvânt de spus.”

Răspunsul Alinei m-a lovit ca un pumn:

„Ioana, poate că tu ești prea sensibilă. Poate că ar trebui să fii recunoscătoare că ai ajutor. Poate că tu ai greșit undeva.”

Am rămas cu telefonul în mână și lacrimile mi-au înghețat pe obraji. Chiar era vina mea? Poate că nu eram destul de bună ca mamă? Poate că Vlad avea dreptate?

În zilele următoare am început să mă îndoiesc de orice făceam. Mariana mă corecta la fiecare pas, iar Vlad nici nu mă mai privea în ochi. M-am izolat tot mai mult. Nu aveam curaj să-i spun mamei mele ce se întâmplă — ea mereu mi-a spus să fiu puternică și să nu-mi spăl rufele în public.

Într-o dimineață, când băiețelul meu a făcut febră mare și Mariana era plecată la piață, l-am luat în brațe tremurând și am sunat la medic. Vlad era la serviciu și nu răspundea la telefon. Am simțit pentru prima dată că trebuie să mă descurc singură, orice ar fi.

După ce am ajuns la spital și medicul mi-a spus că totul va fi bine dacă îi dau tratamentul prescris, am simțit o ușurare imensă — dar și o furie mocnită: unde era Vlad când aveam nevoie de el?

Când s-a întors acasă și i-am povestit totul, a ridicat din umeri:

— Vezi? Te-ai descurcat! Ți-am zis eu că exagerezi cu grijile astea.

Atunci am izbucnit:

— Vlad, nu vreau să fiu singură în povestea asta! Nu vreau ca mama ta să fie părintele copilului nostru! Vreau să fii TU aici!

El s-a uitat la mine ca la un străin:

— Ioana, dacă nu-ți convine, du-te la mama ta! Eu nu pot mai mult!

Am simțit cum ceva s-a rupt definitiv între noi. În acea noapte am dormit lângă copilul meu și am plâns până dimineața.

Au trecut luni de zile în care am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Mariana venea și pleca după bunul plac, iar eu eram tot mai mică în propria mea casă. Singura mea bucurie era băiețelul meu — zâmbetul lui îmi dădea putere să merg mai departe.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Vlad — care mi-a spus că „nu sunt niciodată mulțumită” — am decis să plec pentru câteva zile la mama mea. Acolo am găsit liniște și sprijin adevărat.

Mama m-a privit lung și mi-a spus:

— Ioana, trebuie să-ți găsești curajul să spui ce simți. Să nu te pierzi pe tine însăți pentru nimeni.

M-am întors acasă hotărâtă să schimb ceva. Am început să vorbesc deschis cu Vlad despre ce simt și despre nevoile mele. Nu a fost ușor — uneori părea că vorbesc cu un zid — dar încet-încet a început să asculte. Am stabilit limite clare cu Mariana și i-am spus că vreau să fiu eu mama copilului meu.

Nu știu dacă relația noastră va supraviețui acestor încercări. Dar știu sigur că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi ia vocea sau rolul de mamă.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? De ce ni se spune mereu că e vina noastră când bărbații fug de responsabilitate? Voi ce ați face în locul meu?