Ultima scrisoare către fiul meu: O poveste despre sacrificiu, dezamăgire și dor

— Vlad, nu pot să-ți mai dau bani luna asta. Pur și simplu nu mai am de unde.

Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci pe telefon. Era început de noiembrie, iar în apartamentul meu mic din cartierul Drumul Taberei, caloriferul abia dădea căldură. Vlad a tăcut câteva secunde la celălalt capăt al firului, apoi a oftat apăsat.

— Bine, mamă. Atunci… nu știu ce să zic. O să ne descurcăm cumva.

A închis repede, fără să-mi spună „te iubesc”, fără să mă întrebe dacă am mâncat sau dacă mă simt bine. Am rămas cu telefonul la ureche, privind pe fereastră cum ploaia bătea în geamuri, și am simțit pentru prima dată în viață că nu mai sunt de folos nimănui.

Am muncit toată viața pentru Vlad. După ce soțul meu, Costel, a murit de infarct când Vlad avea doar 12 ani, am luat două joburi: vânzătoare la alimentara dimineața și femeie de serviciu la o școală seara. Mă întorceam acasă obosită, dar îl găseam pe Vlad cu temele făcute și cu ochii mari, așteptând să-i povestesc ceva frumos înainte de culcare. Îi promiteam mereu că va avea o viață mai bună decât a mea.

Anii au trecut greu. Am reușit să mă angajez contabilă la o firmă mică înainte să împlinesc 40 de ani. Salariul era mai bun, dar grijile nu s-au terminat niciodată. Vlad a intrat la facultate la stat, dar tot eu îi plăteam chiria și îi trimiteam bani pentru mâncare. Nu mi-a cerut niciodată direct, dar știam că are nevoie. Apoi s-a căsătorit cu Irina, o fată tăcută și mereu nemulțumită. S-au mutat într-un apartament mic în Militari și au făcut-o pe Mara, nepoata mea.

Mara era lumina ochilor mei. Îmi aduc aminte prima dată când am ținut-o în brațe: avea obrajii roz și miros de lapte cald. Mergeam la ei aproape în fiecare weekend cu sacoșa plină: lapte praf, scutece, jucării. Irina mă privea mereu cu suspiciune, ca și cum aștepta să greșesc ceva.

— Nu-i dați ciocolată! — îmi spunea ea apăsat.
— Nu-i puneți păturica aia veche pe ea!

Înghițeam în sec și zâmbeam fals. Pentru Mara făceam orice.

Când am ieșit la pensie acum doi ani, totul s-a schimbat. Pensia mea abia îmi ajungea pentru facturi și medicamente. Totuși, continuam să le dau bani când puteam: 200 de lei aici, 300 de lei acolo. Vlad nu refuza niciodată. Dar anul trecut am rămas fără economii după ce am avut nevoie de o operație la genunchi.

— Mamă, avem nevoie urgent de 1.000 de lei pentru grădinița Marei — mi-a spus Vlad într-o seară.
— Vlad, nu mai pot… Nu mai am de unde — i-am răspuns cu voce stinsă.

De atunci, totul s-a rupt. Nu m-au mai invitat la ziua Marei. Nu m-au mai sunat nici măcar de Crăciun. Am încercat să-i sun eu — nu răspundeau sau îmi spuneau că sunt ocupați.

Într-o zi am mers neanunțată la ei acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis ușa doar cât să-mi vadă fața.

— Mara doarme. Nu e momentul potrivit — mi-a spus rece.
— Dar… pot să o văd măcar cinci minute?
— Nu cred că e cazul acum.

Am plecat cu ochii în lacrimi pe scara blocului, simțindu-mă mai singură ca niciodată.

Sora mea, Mariana, mă sună din când în când:

— Elena, lasă-i! Dacă nu te vor, nu te umili!
— Dar e copilul meu… și Mara e tot sânge din sângele meu…
— Știu… dar trebuie să te gândești și la tine.

Nu pot. În fiecare seară mă uit la pozele cu Mara pe telefon și mă întreb unde am greșit. Oare l-am făcut pe Vlad dependent de ajutorul meu? Oare l-am iubit prea mult? Sau poate nu l-am învățat ce înseamnă recunoștința?

Vecina mea, doamna Stanciu, mă vede mereu tristă:

— Elena dragă, copiii din ziua de azi sunt altfel… Nu mai știu ce-i aia familie.

Dar eu refuz să cred că totul s-a pierdut. Încerc să-i scriu lui Vlad mesaje scurte:

„Sper că sunteți bine.”
„Mi-e dor de Mara.”
„Dacă aveți nevoie de ceva — orice — sunt aici.”

Rămân fără răspunsuri.

Uneori visez că Mara vine la mine alergând prin parc și mă strigă „Buni!”. Mă trezesc plângând și mă întreb dacă va veni ziua când voi putea s-o strâng din nou în brațe.

Poate că povestea mea nu e unică. Poate că multe mame trăiesc aceeași durere tăcută. Dar vă întreb: Oare dragostea părintească trebuie răsplătită cu recunoștință? Sau e doar o datorie pe care o ducem până la capătul vieții?

Cât valorează o mamă când nu mai are nimic de oferit în afară de iubire?