Cabana de la marginea lacului: Povestea unei răzbunări târzii

— Nu se poate, domnule Dorel! Nu aveți niciun drept! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce două siluete masive încărcau cutii cu amintirile mele în duba murdară parcată pe aleea îngustă. Lacul sclipea liniștit în spatele cabanei, ca și cum nu ar fi știut că lumea mea se prăbușea. Dorel, cu mâinile încrucișate pe pieptul său lat, privea rece, fără urmă de regret.

— Margareta, nu e nimic personal. E doar legea. Ai întârziat cu plata taxelor și… știi și tu cum merg lucrurile. Am cumpărat cabana la licitație. Acum e a mea.

Am simțit cum mi se taie respirația. Cum să fi întârziat? Plătisem totul la zi! Dar Dorel era viceprimarul satului și, de când murise soțul meu, Ion, nu mai avusesem pe nimeni să mă apere. Copiii mei, Sorina și Vlad, erau plecați la oraș, cu viețile lor agitate și rareori își făceau timp să mă viziteze.

În acea zi, am plecat din cabană cu inima frântă și cu o singură valiză. M-am mutat într-o cameră mică la sora mea, Florica, care m-a primit cu brațele deschise, dar și cu o privire plină de milă.

— Margareto, nu te lăsa călcată în picioare! Dorel a pus ochii pe cabana ta de ani buni. Știi bine că vrea să-și extindă pensiunea. Nu-l lăsa să câștige!

Noaptea nu puteam dormi. Mă gândeam la fiecare colțișor al cabanei: la rafturile pline de cărți, la perdeaua cusută de mama mea, la mirosul de lemn ud după ploaie. Și mă gândeam la Dorel, la zâmbetul lui fals și la felul în care reușise să convingă oamenii din sat că e un om corect.

Într-o dimineață, am găsit curajul să mă duc la primărie. Am cerut să văd actele. Secretara, o fată tânără pe nume Camelia, mi-a aruncat o privire fugară și mi-a spus:

— Doamna Margareta, nu vă pot ajuta… domnul Dorel a spus că totul e în regulă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era clar că toată lumea îi era complice sau îi era teamă. Dar eu nu aveam să mă las. Am început să vorbesc cu vecinii: tanti Ileana, care văzuse cum Dorel venea noaptea să discute cu notarul; nea Gică, care știa că Dorel îi ajutase pe unii să-și „rezolve” actele mai repede dacă îi dădeau ceva la schimb.

Am adunat povești, zvonuri și suspiciuni. Într-o seară, l-am sunat pe Vlad:

— Mamă, nu pot veni acum… am mult de lucru… Dar dacă vrei, pot încerca să găsesc un avocat bun în oraș.

Sorina a fost mai directă:

— Mamă, poate ar trebui să accepți situația. Ești obosită, ai trecut prin multe… Poate e timpul să te gândești la tine.

Dar eu nu puteam renunța. Cabana nu era doar o casă; era viața mea, amintirea lui Ion, locul unde crescuseră copiii mei.

Am început să scriu scrisori către ziarele locale. Am postat pe Facebook povestea mea. Oamenii au început să comenteze: unii mă susțineau, alții spuneau că „asta e România”, că „cine are pile câștigă mereu”.

Într-o zi ploioasă de toamnă, am primit un mesaj anonim: „Caută în arhiva primăriei din 2017. Vei găsi ceva interesant.”

Am mers din nou la primărie și am cerut arhiva. Camelia s-a fâstâcit:

— Nu cred că avem voie…

— Atunci cheamă-l pe domnul Dorel!

A venit furios:

— Ce cauți aici? Nu ai ce face?

— Vreau doar adevărul!

Am găsit dosarul: un act semnat în numele meu, dar cu o semnătură falsificată. Era clar: cineva îmi vânduse cabana fără știrea mea.

Am dus actele la poliție. A urmat o anchetă lungă și obositoare. Dorel a încercat să mă intimideze:

— Margareta, dacă nu te potolești, o să regreți!

Dar nu m-am lăsat. Am vorbit cu televiziunile locale. Povestea mea a apărut la știri: „Profesoară pensionară evacuată abuziv din propria casă”. Oamenii au început să vorbească în sat; unii mă priveau cu milă, alții cu admirație.

Într-o seară târzie, Sorina m-a sunat plângând:

— Mamă… îmi pare rău că nu te-am crezut. Am văzut reportajul… Ce pot face ca să te ajut?

Vlad a venit acasă după ani de absență. S-a dus direct la Dorel:

— Dacă nu încetezi cu amenințările, te dau în judecată pentru hărțuire!

După luni de procese și nervi întinși la maximum, instanța a decis: actul era falsificat; cabana trebuia să-mi fie returnată.

Am plâns când am pășit din nou pe veranda veche. Lacul era tot acolo; liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dorel a fost suspendat din funcție și anchetat penal. Vecinii au început să mă salute din nou cu respect.

Dar povestea nu s-a terminat aici. Am rămas cu gustul amar al trădării și cu întrebarea dacă vreodată voi mai putea avea încredere în oameni.

Uneori stau pe bancuța din fața cabanei și mă întreb: oare câți oameni ca mine au fost dați afară pe nedrept? Oare cât valorează sufletul unui om într-o lume în care banii par să cumpere orice? Voi ce ați fi făcut în locul meu?