Prețul Economiilor Mamei Mele

— Nu, Ilinca, nu avem nevoie de haine noi. Uite, rochia asta de la verișoara ta e aproape ca nouă!
Vocea mamei răsuna în holul mic al apartamentului nostru din cartierul Dristor, în timp ce încercam să-mi ascund lacrimile. Aveam zece ani și visam la o rochie roz, cu volane, ca cele pe care le vedeam la colegele mele de la școală. Dar mama nu ceda niciodată. Fiecare leu era pus deoparte, fiecare bănuț avea un scop: „Pentru viitorul tău, Ilinca!”

Nu-mi amintesc să fi avut vreodată ceva nou. Pantofii mei erau mereu cu un număr mai mari sau mai mici, hainele purtau mirosul altor copii, iar ghiozdanul meu era peticit de atâtea ori încât nici nu mai știai ce culoare avusese inițial. Mâncam ciorbă de cartofi și mămăligă cu brânză aproape în fiecare seară. Vacanțele? Doar povești din manuale sau din discuțiile colegilor.

— Mamă, de ce nu mergem niciodată la mare? am întrebat într-o seară, când am văzut la televizor imagini cu valuri și nisip.
— O să mergem cândva, Ilinca. Dar acum trebuie să strângem bani. Să nu ajungi ca mine, să depinzi de alții.

Tata plecase când aveam cinci ani. Nu l-am mai văzut niciodată. Mama s-a încăpățânat să nu ceară ajutor de la nimeni. „Ne descurcăm noi două”, spunea mereu, dar eu simțeam că nu ne descurcăm deloc. La școală eram mereu „fata săracă”, cea care nu aducea niciodată prăjituri la ziua ei și care primea mereu milă sau glume răutăcioase.

Într-o zi, la ora de desen, colega mea, Roxana, s-a apropiat de mine:
— Ilinca, vrei să vii la ziua mea? O să fie tort și baloane!
Am zâmbit timid și am dat din cap că da, deși știam că mama nu-mi va da bani pentru cadou. Seara i-am spus:
— Mamă, pot să merg la ziua Roxanei?
— Nu avem bani pentru cadouri inutile. Spune-i că nu poți.

Am plâns în pernă toată noaptea. Nu era doar despre cadou. Era despre a aparține, despre a fi ca ceilalți copii. Dar mama nu vedea asta. Pentru ea, fiecare leu economisit era o victorie împotriva sărăciei care o bântuia din copilărie.

Anii au trecut și am început să mă revolt. La liceu, când toate fetele aveau telefoane noi și haine moderne, eu încă purtam puloverul vechi al verișoarei mele și un telefon cu taste crăpate.

— Mamă, toți au telefoane noi! De ce eu nu pot?
— Pentru că nu avem nevoie de lucruri scumpe ca să fim fericite! Când vei avea serviciu, vei înțelege.

Dar nu înțelegeam. Simțeam doar rușine și furie. M-am închis în mine și am început să mint. Spuneam colegilor că nu pot ieși pentru că am teme sau că sunt bolnavă, doar ca să nu recunosc că nu aveam bani nici măcar pentru un suc.

Când am intrat la facultate la București, mama a venit cu mine la cămin. Mi-a dat un plic cu bani strânși ani de zile.
— Să ai pentru taxe și cărți. Să nu depinzi de nimeni!
Am simțit un nod în gât. Era tot ce avusese ea mai bun de dat. Dar tot ce-mi doream era o îmbrățișare sau un „Sunt mândră de tine”, nu banii aceia reci și tăcuți.

La 22 de ani am început să lucrez într-o librărie mică din centru. Primele salarii le-am cheltuit pe haine noi și pe o excursie scurtă la munte cu prietenii. Când i-am spus mamei:
— Am fost la Brașov! A fost minunat!
Ea a tăcut o clipă lungă.
— Ai cheltuit banii pe prostii? Ilinca, tu nu ai învățat nimic din sacrificiile mele?

Atunci am izbucnit:
— Mamă, tu ai economisit toată viața ta pentru un viitor care n-a venit niciodată! Eu vreau să trăiesc acum!

A urmat o tăcere grea între noi. Nu ne-am vorbit câteva luni. M-am simțit vinovată, dar și eliberată. Pentru prima dată făceam ceva pentru mine.

Anii au trecut și relația noastră a rămas tensionată. Mama încă economisește fiecare bănuț, încă îmi trimite pachete cu mâncare ieftină și haine vechi „că poate ai nevoie”. Eu încă mă lupt cu resentimentele mele.

Uneori mă întreb: dacă ar fi cheltuit mai mult pe fericirea mea și mai puțin pe economii, aș fi fost alt om? Sau poate sacrificiul ei a fost singura cale pe care o știa? Poate că prețul economiilor ei l-am plătit eu cu sufletul meu de copil.

Voi ce credeți? Merită sacrificiul extrem pentru viitor dacă prezentul copilului tău e plin de lipsuri și tristețe? Sau există o cale de mijloc pe care n-am reușit noi s-o găsim?