Când Mamele Noastre Au Devenit Prietene: O Nuntă, Două Familii și O Explozie de Emoții

— Nu cred că realizezi ce faci, Ana! a izbucnit mama, cu vocea tremurândă, în timp ce ținea ceașca de cafea atât de strâns încât mă temeam că o va sparge. Pe partea cealaltă a mesei, mama lui Vlad își aranja nervos baticul, privindu-mă cu ochii aceia pătrunzători care nu lăsau loc de scuze.

Eram la cafeneaua „La Tanti Maria”, locul unde se întâlneau pensionarii cartierului și unde, în acea seară, am decis să le spunem părinților că vrem să ne căsătorim. Vlad mă ținea de mână sub masă, dar palma lui era rece și transpirată. Eu încercam să-mi adun curajul, dar simțeam cum inima îmi bate în gât.

— Mamă, nu e nimic complicat. Ne iubim și vrem să facem nunta repede, fără tam-tam, am spus eu, încercând să par calmă.

— Fără tam-tam? a repetat mama lui Vlad, ridicând sprâncenele. Fata asta nu știe ce înseamnă o nuntă la români?

Mama mea a oftat adânc și a început să plângă în șoaptă. — Ana, tu nu ai visat niciodată la rochia albă? La dansul cu tata? La sarmalele făcute de bunica?

Vlad a încercat să intervină: — Doamnă, noi vrem ceva simplu. Poate doar cu nașii și câțiva prieteni apropiați.

Dar era prea târziu. Cele două mame au început să vorbească una peste alta, fiecare scoțând la iveală propriile tradiții, dorințe și frustrări. În câteva minute, planul nostru de nuntă restrânsă s-a transformat într-o listă interminabilă de invitați, meniuri și obiceiuri.

— Să nu uităm de dansul găinii! a exclamat mama lui Vlad.

— Și de furatul miresei! a adăugat mama mea, ștergându-și lacrimile și zâmbind printre suspine.

Am simțit cum controlul asupra propriei mele vieți îmi scapă printre degete. Vlad mi-a șoptit:

— Hai să plecăm acum, cât mai avem timp…

Dar nu am avut curajul. Am rămas acolo, ascultând cum mamele noastre devin din ce în ce mai entuziasmate. Într-un fel ciudat, ele s-au aliat împotriva noastră. Au început să se consulte la fiecare detaliu: culoarea fețelor de masă, ce fel de muzică să punem, dacă e potrivit să avem DJ sau taraf.

Tata stătea tăcut la marginea mesei, privind pe geam. L-am văzut cum își strângea pumnii pe sub masă. Știam că nu-i place agitația, dar nici nu voia să se certe cu mama.

În zilele următoare, totul a scăpat de sub control. Mama venea acasă cu reviste de mirese și cataloage cu rochii scumpe pe care nu ni le permiteam. Mama lui Vlad suna zilnic să întrebe dacă am găsit deja restaurantul „cu vedere la lac”, deși nici măcar nu aveam bani pentru avans.

Într-o seară, după ce am primit încă un mesaj cu „idei pentru nuntă”, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Parcă nu mai e nunta noastră…

El m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Știu… Dar dacă le spunem că renunțăm?

Am tăcut amândoi. Știam că nu putem face asta fără să rănim pe cineva. Am crescut cu ideea că familia e totul. Dar ce faci când familia devine cel mai mare obstacol?

A doua zi dimineață, mama a venit la mine în cameră cu ochii umflați de nesomn.

— Ana, tu chiar vrei să faci asta? Să te măriți așa repede?

— Da, mamă. Îl iubesc pe Vlad. Dar vreau să fie nunta noastră, nu spectacolul vostru.

A tăcut o clipă. Apoi mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată:

— Știi… când m-am măritat cu tata, nici eu n-am avut curajul să spun ce vreau. Poate că tu vei reuși.

M-a durut să-i văd regretul în ochi. Poate că toată agitația asta era modul ei de a trăi prin mine ceea ce nu a avut niciodată.

În ziua nunții, ploua torențial. Restaurantul era plin ochi cu rude pe care abia le cunoșteam. Mamele noastre alergau dintr-o parte în alta ca niște generali pe câmpul de luptă.

La un moment dat, Vlad m-a tras după el afară, sub streașina restaurantului.

— Ana… dacă am fugi acum?

L-am privit lung. În jurul nostru era haos: copii alergând prin bălți, bărbați râzând zgomotos la țigări și femei care-și aranjau rochiile ude.

— Nu fugim nicăieri. Dar promite-mi că o să fim mereu noi doi împotriva tuturor.

A zâmbit și m-a sărutat pe frunte.

Seara târziu, când toată lumea dansa „Hora Miresei”, m-am uitat la mama mea și la mama lui Vlad dansând împreună și râzând ca două adolescente. Atunci am înțeles: uneori, viața ne ia planurile și le transformă în ceva neașteptat. Poate că nu am avut nunta visurilor mele, dar am avut parte de o lecție despre familie, compromis și curaj.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi trăim viețile pe care ni le dorim cu adevărat și câți doar încercăm să nu-i dezamăgim pe cei dragi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?