„Familia mea sunt profitori adevărați”: Cum am ajuns să-mi înfrunt părinții pentru prima dată

— Irina, iar nu merge centrala! Poți să ne ajuți cu factura la gaze? Am rămas fără bani, iar tata nu și-a primit salariul la timp, mi-a strigat mama din bucătărie, cu vocea ei răgușită de supărare.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară luna asta când mă suna sau mă căuta pentru bani. M-am uitat la Vlad, soțul meu, care stătea pe canapea cu laptopul în brațe. Mi-a aruncat o privire scurtă, plină de oboseală și resemnare.

— Ce facem, Irina? Iar? a șoptit el, încercând să nu mă rănească, dar știam că îl doare. Și pe mine mă durea.

Nu era prima dată când părinții mei apelau la noi pentru orice: bani de facturi, reparații prin casă, chiar și pentru cumpărături. De fiecare dată când încercam să spun „nu”, mama începea să plângă sau tata ridica vocea, spunând că „familia trebuie să se ajute”.

Dar nimeni nu se gândea la noi. La faptul că și noi aveam rate, că Vlad lucra peste program ca să putem pune ceva deoparte pentru visul nostru: o mică saună din lemn în curte. Nu era ceva extravagant — doar un colț al nostru, unde să ne putem relaxa după zilele lungi de muncă.

În acea seară, după ce am transferat iar bani părinților mei, Vlad a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Irina, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem continua așa. Nu e corect nici pentru tine, nici pentru noi. Cât timp o să mai trăim cu sentimentul că orice am face nu e niciodată suficient?

Am izbucnit în plâns. Mă simțeam prinsă între două lumi: familia mea de origine și familia pe care încercam să o construiesc cu Vlad. Știam că are dreptate. Știam că nu mai puteam continua așa.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la fratele meu mai mic, Radu: „Auzi, poți să-mi dai 200 de lei până la salariu? Am rămas fără benzină.”

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Radu avea 27 de ani și încă locuia cu părinții noștri. Nu lucra decât ocazional și mereu găsea scuze pentru lipsa lui de responsabilitate.

În acea zi am decis: gata. Trebuia să punem limite. Am vorbit cu Vlad și am hotărât să le spunem părinților și lui Radu că nu mai putem ajuta financiar decât în situații cu adevărat urgente.

Am mers la ei acasă într-o duminică după-amiază. Mama făcuse sarmale și mirosea a cafea proaspătă. Tata se uita la meci, iar Radu era pe telefon.

— Trebuie să vorbim, am spus eu, încercând să-mi țin vocea fermă.

Mama s-a uitat la mine speriată.

— Ce s-a întâmplat? Sunteți bine?

— Suntem bine, dar vrem să discutăm ceva important. Nu mai putem continua să vă ajutăm financiar la fiecare pas. Avem și noi cheltuieli, avem planuri…

Tata a ridicat sprânceana.

— Cum adică? Suntem familie! Așa se face la români!

— Știu, dar trebuie să înțelegeți că nu e sănătos pentru nimeni. Radu trebuie să-și găsească un job stabil. Voi trebuie să vă gestionați mai bine banii. Noi nu mai putem fi banca familiei.

Mama a început să plângă.

— Dar Irina… dacă nu ne ajuți tu, cine?

— Mama, nu vreau să vă las la greu. Dar trebuie să învățăm cu toții să fim independenți. Altfel… ne vom distruge relația.

Radu a pufnit:

— Uite cine s-a ajuns! Acum că ai bani și casă cu curte…

M-am uitat la el cu tristețe.

— Nu e vorba de bani sau de casă. E vorba de respect și echilibru.

A urmat o tăcere apăsătoare. Tata s-a ridicat și a ieșit pe balcon fără să spună nimic. Mama plângea încet la masă. Radu s-a retras în camera lui trântind ușa.

Am plecat acasă cu inima grea. Vlad m-a strâns în brațe.

— Ai făcut ce trebuia. Poate acum vor înțelege.

Zilele următoare au fost reci și tăcute. Mama nu mi-a răspuns la telefon câteva zile. Tata mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești fericită.”

M-am simțit vinovată, dar și ușurată. Pentru prima dată în viață simțeam că am făcut ceva pentru mine și pentru familia mea mică.

După două săptămâni, mama m-a sunat timid:

— Irina… ai dreptate. Poate că ne-am obișnuit prea mult cu ajutorul vostru. O să încercăm să ne descurcăm mai bine.

Radu și-a găsit un job part-time la o benzinărie. Tata a început să repare lucruri prin casă pe care le tot amâna.

Iar eu și Vlad? Am început să strângem bani pentru sauna noastră din lemn — visul nostru simplu, dar atât de important.

Mă întreb adesea: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde tragem linia între ajutor și sacrificiu de sine? Poate că fiecare familie ar trebui să-și găsească propriul echilibru… Dar voi ce credeți?