Mama soacrei mele mi-a schimbat viața: Cinci ani de încercări neașteptate
— Mamă, te rog, nu știu la cine altcineva să apelez! Vocea Anei, nora mea, răsuna disperată prin receptor. Era trecut de miezul nopții și inima îmi bătea nebunește. — Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc tremurul. — Mama mea… nu mai poate sta singură. Am găsit-o căzută în casă, iar eu trebuie să mă întorc la New York. Nu am pe nimeni aici… Poți să ai grijă de ea o perioadă?
Am rămas cu telefonul la ureche, privind spre poza cu fiul meu, Vlad, și Ana, zâmbind larg la cununia civilă. Ana nu putuse veni la nuntă, dar trimisese un cadou generos și părea mereu prezentă prin gesturi mici. Nu mă așteptam ca viața să-mi ceară să devin sprijinul mamei ei, o femeie pe care abia o cunoșteam.
A doua zi, am mers la apartamentul doamnei Stanciu. Era o femeie micuță, cu părul alb ca neaua și ochi pătrunzători. M-a privit suspicioasă când am intrat. — Nu am nevoie de nimeni! a spus tăios. — Ana exagerează mereu.
Am zâmbit stângaci și am început să-i strâng lucrurile împrăștiate prin casă. — Sunt aici doar să vă ajut puțin, până vă reveniți. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni. Vlad era prins cu serviciul, Ana la fel, iar eu mă trezeam în fiecare dimineață cu teama că doamna Stanciu va refuza din nou să mănânce sau va încerca să iasă singură pe scări.
— Nu vreau să fiu o povară! îmi spunea adesea, cu lacrimi în ochi. — Dar nu sunteți o povară, îi răspundeam, deși uneori simțeam că viața mea se micșorează cu fiecare zi petrecută între patru pereți străini.
Prietenii mei mă sunau tot mai rar. — Hai la cafea, Ileana! Dar eu refuzam mereu. — Nu pot, am treabă cu doamna Stanciu…
Într-o seară, după ce Vlad a venit să o vadă pe soacra lui, l-am tras deoparte. — Vlad, cât timp crezi că mai pot continua așa? Nu mai am viață…
S-a uitat la mine jenat. — Știu, mamă… Dar Ana nu poate veni acasă acum, are proiecte importante… Și tu ești singura care poate ajuta.
Am simțit cum mi se strânge inima. Eram singură în sacrificiul meu? De ce trebuia mereu să fiu eu cea care renunță?
Au trecut cinci ani de atunci. Cinci ani în care am învățat să schimb pansamente, să gătesc fără sare pentru tensiunea doamnei Stanciu, să ascult povești despre tinerețea ei și despre cât de mult îi lipsește fiica plecată peste ocean.
Uneori mă uitam pe fereastră și vedeam cum lumea merge mai departe fără mine. Vecinii își plimbau nepoții prin parc, prietenele mele mergeau la teatru sau la coafor. Eu eram aici, între patru pereți, ascultând ceasul ticăind și întrebându-mă când va veni rândul meu să trăiesc din nou.
Într-o zi, Ana a venit acasă pentru câteva zile. A intrat grăbită în apartament și m-a îmbrățișat scurt. — Mulțumesc că ai avut grijă de mama… Știu că nu e ușor.
Am simțit un nod în gât. — Ana, ai idee cât de greu mi-a fost? Am renunțat la tot pentru voi…
A dat din cap și a oftat. — Știu… Dar nu am avut de ales.
M-am uitat la ea și am văzut pentru prima dată cât de străină îmi era femeia asta pentru care îmi sacrificasem anii de pensie. Oare chiar nu avea pe nimeni altcineva? Sau era mai comod să mă lase pe mine?
Într-o seară ploioasă, doamna Stanciu m-a prins de mână și mi-a spus: — Ileana, știu că nu ți-e ușor cu mine. Dar mi-ai fost ca o fiică…
Am izbucnit în plâns. Poate că nu eram mama ei, dar devenisem familia ei prin suferință și răbdare.
Acum, când privesc în urmă la acești cinci ani, mă întreb: oare sacrificiul meu a contat cu adevărat pentru cei dragi? Sau am fost doar o soluție comodă pentru problemele altora?
Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru familie?