O zi care mi-a schimbat viața: Povestea unui tată rămas singur

— Nu mă lăsa, Ana! Nu acum… nu acum…
Vocea mea răsună spartă în salonul alb, unde asistentele se mișcă frenetic în jurul patului. Îi strâng mâna, rece deja, și nu pot să cred că totul se destramă în fața ochilor mei. Cu câteva ore în urmă, râdeam împreună pe holul spitalului din Ploiești, făcând glume despre cum gemenii noștri vor fi „cei mai gălăgioși copii din bloc”. Acum, tot ce aud e un țiuit surd și plânsul unui copil nou-născut.

— Domnule Popescu, trebuie să ieșiți! — mă împinge o asistentă spre ușă. Îmi scapă mâna Anei și simt că mă prăbușesc. Mă agăț de tocul ușii, dar nu am putere să mă opun. Închid ochii și văd chipul ei, cu pistruii aceia mici pe nas, zâmbind.

Când m-au anunțat că Ana nu a supraviețuit hemoragiei, am simțit că mi se rupe sufletul. Nu am plâns. Nu atunci. Am stat pe banca rece din fața secției de terapie intensivă și am privit în gol. În minte mi se derulau scenele vieții noastre: prima întâlnire la cofetăria din centru, vacanța la mare când mi-a spus că e însărcinată, serile când îi mângâiam burtica și îi promiteam că o să fim o familie fericită.

— Ce fac acum? — am întrebat-o pe mama la telefon, cu vocea stinsă.
— Trebuie să fii tare pentru copii, Mihai! — mi-a răspuns ea printre suspine. — Ana ar fi vrut asta.

În următoarele zile, am mers ca un robot între maternitate și casă. Gemenii erau atât de mici și fragili… Maria avea pielea rozalie și plângea tare, iar Vlad era liniștit, cu ochii mari și curioși. Nu știam cum să-i țin în brațe fără să-i sperii. M-am simțit vinovat că nu pot să le ofer dragostea Anei.

Tata a venit din Buzău să mă ajute. Nu ne-am înțeles niciodată prea bine; el era mereu rece, distant. Dar acum îl vedeam altfel: stângaci, încercând să schimbe scutece sau să încălzească laptele praf.

— Mihai, trebuie să mergi mai departe. Copiii au nevoie de tine.
— Dar eu? Eu cu ce rămân? — am izbucnit într-o seară. — De ce Ana? De ce nu eu?

Tata a tăcut mult timp. Apoi a spus:
— Și eu am pierdut-o pe mama ta când erai mic. Am crezut că nu pot trăi fără ea. Dar tu ai fost motivul meu să mă ridic din pat în fiecare zi.

Am simțit pentru prima dată că nu sunt singur în durerea mea.

Sora Anei, Ioana, venea zilnic să mă ajute. Dar între noi plutea o tensiune nespusă. Într-o zi, m-a acuzat:
— Dacă ai fi insistat să nască la București, poate ar fi trăit!
Am simțit cum mă sufoc de vinovăție.
— Nu știam… Am făcut tot ce am putut…
Ea a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

Sunt nopți când mă trezesc brusc, convins că Ana e lângă mine. Îi aud vocea în minte: „Ai grijă de ei, Mihai!” Mă ridic din pat și merg la pătuțuri. Le privesc fețele liniștite și simt o durere ascuțită în piept.

La botezul gemenilor, biserica era plină de rude și prieteni. Toți încercau să mă consoleze cu vorbe goale: „Așa a fost să fie”, „Ana veghează asupra voastră”. M-am simțit strivit de compasiunea lor falsă. După slujbă, am ieșit afară și am plâns pentru prima dată cu adevărat.

Viața de tată singur e un șir nesfârșit de încercări: nopți nedormite, griji financiare, priviri compătimitoare pe stradă. La serviciu, colegii mă privesc cu milă sau evită subiectul. Șeful mi-a spus într-o zi:
— Dacă ai nevoie de timp liber… știm prin ce treci.
Dar eu nu vreau timp liber. Vreau doar ca Ana să fie aici.

Uneori mă întreb dacă sunt un tată bun. Maria s-a îmbolnăvit de bronșiolită la trei luni și am stat cu ea nopți întregi la spital. M-am rugat disperat:
— Doamne, nu-mi lua și copiii!
Când s-a făcut bine, am simțit că Ana mi-a trimis un semn.

Mama mă sună zilnic:
— Ai mâncat? Ai dormit?
Dar eu nu pot să-i spun cât de gol mă simt fără Ana.

Într-o zi, Vlad a spus primul lui cuvânt: „Tata”. Am izbucnit în lacrimi și l-am strâns la piept.

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să le vorbesc copiilor despre mama lor: le arăt poze cu Ana râzând la mare sau ținându-i în brațe când erau bebeluși. Le spun povești despre cât de mult i-a iubit.

Uneori mă gândesc dacă voi putea iubi vreodată din nou sau dacă rana asta se va vindeca vreodată.

Merg des la cimitir și îi povestesc Anei despre copii: „Maria e încăpățânată ca tine, iar Vlad are ochii tăi.”

Viața merge înainte, dar nimic nu mai e la fel. Am învățat că durerea nu dispare niciodată cu adevărat; doar înveți să trăiești cu ea.

Mă întreb adesea: câți dintre noi reușim să ne ridicăm după ce pierdem totul? Cum găsim puterea să iubim din nou când inima ne este sfâșiată?