„La 38 de ani, Elena nu are familie, nici soț și își dorește un copil”: Niciodată nu este prea târziu să prețuiești prezentul

Situația Elenei este un memento dureros că viața nu urmează întotdeauna planurile pe care ni le facem. Este vorba despre adaptare, despre a înfrunta neprevăzutul cu curaj și, uneori, despre a găsi mulțumire pe căile pe care nu le-am ales.

Nunta nepoatei mele, Alice, a fost ca un basm. A avut loc la un loc fermecător la marginea orașului Brașov, decorul fiind pitoresc, cu aranjamente florale care păreau să explodeze de culoare pe fundalul unei zile perfecte de primăvară. Toată lumea era într-o dispoziție excelentă, sărbătorind unirea Alicei cu noul ei soț, Andrei. Elena, fiica mea, venise din București pentru a participa, iar prezența ei însemna enorm pentru mine.

După recepție, care s-a prelungit până târziu în noapte cu dans și râsete, Elena și cu mine ne-am îndreptat spre casa mea. Trecuse ceva timp de când petrecusem timp doar noi două, și abia așteptam să ne punem la curent. Totuși, pe drumul de întoarcere, am observat că Elena era mai tăcută decât de obicei, pierdută în gânduri și abia răspundea la încercările mele de a purta o conversație.

A doua zi dimineața, am găsit-o pe Elena în sufragerie, stând în tăcere la fereastră. Lumina timpurie arunca umbre pe fața ei, evidențiind o tristețe în ochii ei pe care nu o observasem noaptea trecută. Pe măsură ce m-am apropiat, am văzut lacrimile curgându-i pe obraji. Îngrijorată, am întrebat-o ce s-a întâmplat.

„Nu e nimic, mamă,” a încercat să respingă, ștergându-și repede lacrimile. Dar eu știam mai bine. Elena și cu mine am fost întotdeauna apropiate, și puteam spune când ceva semnificativ o deranja.

„Nu e ‘nimic’, Elena. Vorbește cu mine,” am insistat, așezându-mă lângă ea.

După un moment de ezitare, în cele din urmă s-a deschis. „Este doar că văzând-o pe Alice atât de fericită, atât de îndrăgostită… mi-a făcut să realizez ce îmi lipsește în viața mea. Am 38 de ani, mamă. Nu am o familie proprie, nici soț, și, știi, îmi doresc un copil. Simt că timpul se scurge pentru mine.”

Cuvintele ei mi-au frânt inima. Elena a fost întotdeauna concentrată pe cariera ei și, deși extrem de reușită, viața ei personală nu a urmat aceeași traiectorie. Am întins mâna, luându-i mâna în a mea.

„Elena, niciodată nu este prea târziu. Există atâtea modalități de a avea o familie astăzi. Adopția, tratamentele de fertilitate, există opțiuni,” am spus, încercând să-i ofer alinare.

„Știu, mamă. Dar nu este doar despre a avea un copil. Este despre a avea pe cineva cu care să împărtășești viața, să ai o familie. Mă simt atât de singură,” a mărturisit ea, vocea ei crăpând de emoție.

Am vorbit ore în șir, discutând despre sentimentele ei și posibilele pași pe care i-ar putea face către viitorul pe care și-l dorea. Dar, în ciuda explorării soluțiilor, un sentiment de disperare părea să planeze asupra ei. Conversația, menită să fie liniștitoare, a subliniat doar incertitudinile situației ei.

Pe măsură ce ziua se transforma în seară, Elena s-a pregătit să plece. Am îmbrățișat-o strâns, dorindu-mi să pot face mai mult pentru a-i alina durerea. „Amintește-ți, sunt întotdeauna aici pentru tine, indiferent de ce,” am șoptit.

Ducând-o la aeroport, amândouă am încercat să ne păstrăm curajul. Dar, pe măsură ce o urmăream cum merge prin terminal, o parte din mine se îngrijora profund pentru fericirea ei și pentru singurătatea care părea să o învăluie.