În ziua în care am împlinit 60 de ani, soțul meu mi-a dăruit divorțul

— Ce-i asta, Doru? am întrebat, cu vocea tremurândă, ținând în mână plicul alb pe care mi-l întinsese cu un zâmbet strâmb.

Era 17 martie, ziua mea de naștere. Tocmai împlinisem 60 de ani. În bucătăria noastră mică din Drumul Taberei mirosea a cozonac și cafea, iar pe masă erau două farfurii cu felii de tort pe care le pregătisem cu grijă. Mă așteptam la un gest frumos, poate bilete la teatru, poate o excursie la Sinaia, cum obișnuia să facă în anii buni. Dar când am desfăcut plicul și am citit primele cuvinte — „Cerere de divorț” — mi s-a tăiat respirația.

— Nu mai pot, Maria, a spus el încet, evitându-mi privirea. Am obosit. Nu mai sunt fericit. Cred că nici tu nu ești.

M-am uitat la el ca la un străin. Doru, bărbatul cu care împărțisem 38 de ani din viața mea, tatăl copiilor mei, omul cu care am trecut prin Revoluție, prin lipsuri și bucurii, stătea acum în fața mea ca un judecător rece. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât am scăpat plicul pe podea.

— Nu e adevărat! am izbucnit. Cum poți să-mi faci asta tocmai azi? Tocmai acum?

A ridicat din umeri, ca și cum totul era deja hotărât. — Am încercat să-ți spun de atâtea ori. Dar mereu ai avut altceva pe cap: copiii, nepoții, casa… Eu nu mai contez pentru tine.

M-am prăbușit pe scaun. În minte mi se derulau scene din trecut: serile când îl așteptam cu ciorba caldă și el venea târziu, obosit și tăcut; vacanțele la mare când copiii erau mici și râdeam toți patru; certurile mărunte care s-au transformat în tăceri lungi. Oare chiar nu l-am mai văzut de atâta timp?

— Și ce vrei să faci acum? Să pleci? Să mă lași singură?

— Nu plec nicăieri azi. Dar trebuie să înțelegi că nu mai pot trăi așa. Am cunoscut pe altcineva. Nu e vina ta. Pur și simplu… s-a întâmplat.

Cuvintele lui au căzut ca niște pietre grele peste sufletul meu. Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să țip, să arunc cu ceva în el, dar nu am putut decât să plâng în hohote, cu fața în palme.

A doua zi dimineață, apartamentul era gol. Doru plecase fără să spună nimic copiilor. Am rămas singură cu două cești nespălate și cu o liniște apăsătoare care mă făcea să-mi aud inima bătând prea tare.

Fiica mea, Irina, a venit după-amiază. A găsit actele pe masă și m-a găsit pe mine ghemuită pe canapea.

— Mamă! Ce s-a întâmplat? Unde e tata?

Nu am putut vorbi mult timp. Doar i-am întins plicul. Irina a citit și a izbucnit:

— Nu se poate! Cum să facă una ca asta? După atâția ani?

— Așa a vrut el… Poate că am greșit și eu undeva… Poate că nu l-am mai văzut demult.

Irina m-a luat în brațe și a plâns cu mine. Seara a venit și Vlad, băiatul meu cel mic. Era furios:

— Nu-l iert! Cum să-ți facă una ca asta? Să-l las să-l caute? Să-i spun vreo două?

— Nu are rost… Nu vreau scandal. Vreau doar să înțeleg ce s-a întâmplat cu noi.

Zilele au trecut greu. Prietenele mă sunau să mă felicite de ziua mea și eu nu puteam decât să le răspund mecanic. Vecina de la trei, tanti Lenuța, a venit cu o tavă de prăjituri și a stat cu mine până târziu:

— Dragă Maria, bărbații sunt slabi uneori. Dar tu ești puternică! Ai crescut doi copii minunați, ai muncit o viață întreagă… Nu te lăsa doborâtă!

Dar nu mă simțeam deloc puternică. M-am simțit ca o haină veche aruncată într-un colț. Am început să mă întreb cine sunt eu fără Doru? Ce rost mai are viața mea acum?

Într-o dimineață, după aproape o lună de la plecarea lui Doru, am primit un telefon neașteptat:

— Bună ziua, doamnă Maria! Sunt Camelia, colega dumneavoastră din liceu… Am aflat ce s-a întâmplat și m-am gândit să vă invit la o cafea.

Am ezitat mult înainte să accept. Dar ceva în vocea ei caldă m-a făcut să ies din casă după atâta timp. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru.

— Știi, Maria, și eu am trecut printr-un divorț acum cinci ani. Credeam că nu o să mai pot iubi niciodată viața. Dar uite-mă! Am început să pictez, am mers în excursii cu grupuri de pensionari… Viața nu se termină aici!

Am privit-o lung și am simțit pentru prima dată că poate are dreptate. Poate că nu e sfârșitul lumii.

În următoarele luni am început să ies mai des: la piață, la plimbare prin parc, la biserică duminica dimineața. Am redescoperit bucuria lucrurilor mici: o cafea bună băută pe balcon, o carte citită până târziu în noapte, râsul nepoților când vin în vizită.

Copiii mei au fost mereu aproape de mine. Irina m-a luat într-o excursie la Brașov; Vlad m-a dus la film pentru prima dată după 20 de ani.

Doru nu m-a mai sunat decât o dată — să-mi spună că e bine și că speră să fiu și eu fericită într-o zi. L-am ascultat fără să-l întrerup și apoi am închis telefonul fără regrete.

Astăzi, la aproape un an de atunci, mă uit în oglindă și văd o femeie schimbată. O femeie care a suferit mult dar care a găsit curajul să se ridice din propria cenușă.

M-am înscris la un curs de pictură pentru seniori și am cunoscut oameni noi. Am început să scriu într-un jurnal gândurile mele cele mai ascunse.

Uneori mă întreb dacă puteam face ceva diferit ca să salvez căsnicia noastră sau dacă totul era deja scris undeva sus. Dar știu sigur că nu vreau să mă mai pierd niciodată pe mine însămi pentru altcineva.

Poate că fericirea vine atunci când te aștepți mai puțin… Sau poate trebuie doar să ai curajul să deschizi ușa către o nouă viață.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine și nu au cui să-i spună durerea? Oare câte dintre noi uităm cine suntem atunci când iubim prea mult?