Între două lumi: Povestea unei mame care își pierde copilul

— Nu te mai iubesc, vreau la tata!
Cuvintele lui Vlad, băiatul meu de șase ani, au căzut ca un trăsnet în sufrageria mică, luminată slab de becul galben. Era o seară ploioasă de aprilie, iar picăturile loveau geamul ca niște bătăi în ușă. Am rămas nemișcată, cu mâinile pe farfuria cu supă pe care tocmai i-o pregătisem. Nu știam dacă să plâng sau să țip.
— Vlad, de ce spui asta? am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund lacrimile.
El s-a uitat la mine cu ochii lui mari, albaștri, atât de sinceri încât m-au durut.
— La tata e mai bine. Are PlayStation și nu țipă la mine când sparg ceva. Și mă lasă să mă joc cât vreau.
Am simțit cum inima mi se strânge. M-am așezat pe scaun, incapabilă să mai spun ceva. În minte mi se derulau toate certurile cu Radu, fostul meu soț, toate nopțile nedormite după divorț, toate momentele în care am încercat să fiu o mamă bună, dar poate am eșuat.

A doua zi dimineață, l-am dus pe Vlad la grădiniță. Pe drum, el a tăcut. Eu am încercat să-i vorbesc despre desenul animat preferat sau despre excursia la bunici, dar el răspundea monosilabic. Când am ajuns la poartă, s-a uitat la mine și a spus:
— Sâmbătă vine tata să mă ia, da?
Am dat din cap, fără să pot scoate un sunet. M-am simțit ca o străină în propria mea viață.

La serviciu nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte la pauză.
— Ce ai pățit? Pari că ai văzut o fantomă.
— Vlad mi-a spus că nu mă mai iubește și vrea să stea la Radu…
Mihaela a oftat și m-a strâns de mână.
— Copiii spun multe lucruri când sunt supărați sau când vor ceva. Nu o lua personal. Dar știu că doare…

Sâmbătă dimineață, Radu a venit să-l ia pe Vlad. Era îmbrăcat sport, cu zâmbetul lui larg și relaxat. Vlad a fugit spre el și l-a îmbrățișat cu toată forța. Am simțit un nod în gât.
— Ce faci, Maria? Totul bine? m-a întrebat Radu, fără să mă privească în ochi.
— Da… Vlad e gata.

După ce au plecat, am rămas singură în apartamentul gol. M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Poate sunt prea strictă? Poate nu îi ofer destulă atenție? Sau poate pur și simplu nu pot concura cu libertatea și distracția de la tatăl lui?

Seara, mama m-a sunat.
— Maria, nu te mai învinovăți! Copiii simt tensiunea dintre voi. Și Radu îl răsfață pentru că îl vede rar. Dar tu ești cea care îi spală hainele, îi face temele, îi citește povești…
— Dar dacă nu e destul? Dacă îl pierd?
Mama a tăcut o clipă.
— Nu-l vei pierde dacă îl iubești necondiționat. Chiar dacă doare.

În următoarele săptămâni, Vlad a început să vorbească tot mai mult despre cât de frumos e la tata. Îmi povestea despre jocuri video, pizza la miezul nopții și cum Radu îl lasă să doarmă până târziu. Eu încercam să mențin rutina: teme, cină sănătoasă, ora de culcare la 9. Dar simțeam că mă lupt cu morile de vânt.

Într-o seară, după ce l-am certat pentru că a vărsat laptele pe covor, Vlad a izbucnit:
— La tata nu țipă nimeni la mine! Acolo sunt fericit!
Am simțit cum mă prăbușesc din nou.

Am început să mă întreb dacă nu ar fi mai bine pentru el să stea cu Radu. Poate eu sunt prea obosită, prea stresată… Poate nu știu să fiu mamă singură. Am discutat cu psihologul grădiniței, doamna Dobre.
— Maria, copiii testează limitele și reacțiile părinților după divorț. Nu renunța! El are nevoie de stabilitate și dragoste constantă.

Într-o duminică după-amiază, Vlad s-a întors de la Radu abătut. L-am întrebat ce s-a întâmplat.
— Tata a avut treabă și n-am putut merge în parc… Am stat singur și m-am jucat pe tabletă.
L-am luat în brațe și i-am spus:
— Știi că te iubesc orice ar fi?
El a dat din cap și s-a lipit de mine.

Au trecut luni de zile până când relația noastră a început să se vindece. Am încercat să fiu mai răbdătoare, să-l ascult mai mult și să-i explic de ce uneori trebuie să spun „nu”. Am mers împreună la consiliere pentru copii divorțați și am descoperit cât de mult îl afectează despărțirea noastră.

Într-o seară, înainte de culcare, Vlad mi-a spus:
— Mami… pot să stau cu tine azi noapte? Mi-e dor de tine.
L-am strâns tare la piept și am simțit că poate nu am pierdut totul.

Dar încă mă întreb: oare copiii pot înțelege vreodată cât de mult îi iubim chiar și atunci când trebuie să fim părinți „răi”? Oare am făcut tot ce era posibil pentru Vlad sau am greșit undeva pe drum?