Scrisoarea pe care n-am vrut să o scriu niciodată

— Ce caută ăsta aici? Nu vezi că-i retardat?
Cuvintele acelea, aruncate ca niște pietre, mi-au înghețat sângele în vene. Rareș, băiatul meu de zece ani, se juca liniștit cu mingea în fața blocului. Eu stăteam pe bancă, cu ochii pe el, ca de obicei. Nu mă așteptam ca într-o zi obișnuită de aprilie, când soarele abia încălzea asfaltul, să aud așa ceva.

M-am ridicat brusc, simțind cum îmi tremură picioarele. Rareș s-a oprit din joacă și s-a uitat la mine cu ochii lui mari, albaștri, plini de nevinovăție. Bărbatul care aruncase vorbele era vecinul nostru de la etajul trei, domnul Ionescu, cunoscut pentru răutatea lui.

— Domnule Ionescu, vă rog să nu mai vorbiți așa despre fiul meu! am spus, încercând să-mi stăpânesc vocea care deja se frângea.

El a ridicat din umeri, nepăsător:

— Nu e vina mea că l-ați adus pe lume așa! Copiii normali nu au ce învăța de la el.

Rareș s-a apropiat de mine și m-a prins de mână. Simțeam cum toată furia și durerea se adună în pieptul meu. Am vrut să țip, să-l fac de rușine în fața tuturor, dar am simțit că nu ar ajuta la nimic. În schimb, am plecat acasă cu Rareș și am plâns în baie, să nu mă vadă.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Rareș a venit la mine în pat și m-a întrebat:

— Mami, eu sunt rău?

Mi s-a rupt sufletul. L-am strâns tare în brațe și i-am spus:

— Nu, puiule. Tu ești cel mai bun băiat din lume.

Dar nu puteam să las lucrurile așa. Toată noaptea m-am gândit ce să fac. Să mă cert cu domnul Ionescu? Să-l reclam la asociație? Să-i spun ceva urât? Niciuna dintre variante nu mi se părea potrivită. A doua zi dimineață, am luat o foaie de hârtie și am început să scriu. O scrisoare pentru el. O scrisoare pe care n-am vrut să o scriu niciodată.

„Domnule Ionescu,

Vreau să vă spun câteva lucruri despre băiatul meu, Rareș. Poate nu știți, dar fiecare zi pentru el este o luptă. O luptă cu prejudecățile, cu privirile piezișe, cu vorbele grele. Dar Rareș nu urăște pe nimeni. El știe doar să iubească. Știe să zâmbească oricui îi iese în cale și să împartă din puținul lui cu ceilalți copii.

Când l-ați insultat ieri, nu l-a durut doar pe el. M-a durut și pe mine. Și poate că v-ați gândit că sunteți sincer sau că spuneți adevărul. Dar adevărul este că oamenii ca dumneavoastră fac lumea mai grea pentru copiii ca Rareș.

Vă invit să-l cunoașteți pe fiul meu. Să stați cinci minute cu el și să vedeți câtă bunătate încape într-o inimă atât de mică.

Sper ca într-o zi să vă dați seama că fiecare copil merită respect și iubire.

Cu speranță,
Gianna Popescu”

Am pus scrisoarea într-un plic și am lăsat-o la ușa lui. Toată ziua am stat cu inima strânsă, întrebându-mă dacă am făcut bine sau rău. Seara, când am ieșit din nou cu Rareș la joacă, domnul Ionescu a coborât scările încet și s-a apropiat de noi.

— Doamnă Popescu… îmi pare rău pentru ce am spus ieri. Nu am avut dreptate.

Nu mă așteptam la asta. Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.

— Mulțumesc că ați citit scrisoarea mea.

A dat din cap și s-a uitat la Rareș:

— Rareș… vrei să jucăm fotbal împreună?

Rareș a zâmbit larg și a dat din cap fericit.

În acea seară am simțit că am câștigat o mică bătălie. Dar știam că războiul cu prejudecățile nu se terminase aici. La școală, Rareș era mereu privit altfel. Unii părinți își fereau copiii de el, iar doamna dirigintă îmi spunea mereu:

— Doamnă Popescu, încercăm să-l integrăm pe Rareș, dar copiii sunt răi uneori…

Am început să merg la ședințe și să vorbesc deschis despre sindromul Down. Le-am povestit părinților cât de mult poate învăța un copil „normal” de la unul „special”. Am organizat o zi a diversității la școală și i-am rugat pe copii să spună ce le place la Rareș.

— Îmi place că Rareș mă ajută mereu la teme! — a spus Daria.
— Rareș împarte mereu gustarea cu mine! — a adăugat Vlad.

Am simțit cum inimile lor se deschid puțin câte puțin. Dar nu toți au fost convinși. La o petrecere de ziua unui coleg, Rareș nu a fost invitat. Când l-am întrebat pe mama băiatului de ce, mi-a spus:

— Știți cum e… copiii vor să se distreze între ei.

Am plecat acasă cu lacrimi în ochi și i-am spus lui Rareș că vom face propria noastră petrecere. Am invitat câțiva copii care îl apreciau și am făcut tort împreună. În acea zi mi-am promis că nu voi mai lăsa niciodată ca cineva să-i fure bucuria fiului meu.

Au trecut anii și Rareș a crescut frumos. A terminat școala generală cu greu, dar cu demnitate. La liceu a găsit câțiva prieteni adevărați care l-au acceptat așa cum este. Eu am continuat să scriu scrisori — unele către profesori, altele către părinți sau chiar către autorități — ori de câte ori simțeam că trebuie să apăr drepturile copilului meu.

Uneori mă întreb dacă lumea chiar se poate schimba sau dacă doar ne mințim frumos unii pe alții. Dar apoi îl văd pe Rareș râzând cu poftă sau ajutând un bătrân să traverseze strada și îmi dau seama că fiecare gest contează.

Poate că nu pot schimba lumea întreagă, dar pot schimba lumea lui Rareș — și poate încă o inimă-două pe drum.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să scrie o astfel de scrisoare? Și oare câți ar avea curajul s-o citească cu adevărat?