Umbre pe inima mea: Povestea Mariei și a trădării tăcute

— Ilie, ce faci acolo? De ce ții telefonul ascuns sub pernă?
Vocea mea a tremurat, deși am încercat să par calmă. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei noastre din Pitești era spartă doar de ticăitul ceasului de pe perete. Ilie s-a întors cu spatele la mine, prefăcându-se că nu aude. Dar eu știam. Simțeam în oase că ceva nu e în regulă.

Nu era prima dată când îl surprindeam butonând telefonul la ore târzii, dar în seara aceea, ceva m-a împins să nu mai trec cu vederea. Am așteptat să adoarmă și, cu inima bătându-mi nebunește, am luat telefonul lui de pe noptieră. Parola era aceeași ca întotdeauna: data noastră de cununie. Am deschis WhatsApp-ul și acolo am găsit conversația cu „Elena”.

„Mi-e dor de tine”, scria ea. „Și mie”, răspunsese Ilie. Am simțit cum mi se taie respirația. Am citit mai departe, cu ochii încețoșați de lacrimi. Nu era nimic explicit, dar fiecare cuvânt era o lamă care-mi spinteca sufletul. Glume, amintiri împărtășite, promisiuni vagi de întâlniri la cafea. Nu era doar o prietenie.

M-am ridicat din pat și am ieșit pe balcon, în frigul nopții. M-am gândit la toți anii noștri împreună: la nunta noastră modestă din ’82, la serile când ne uitam la Teleenciclopedia ținându-ne de mână, la certurile pentru bani sau pentru copii, la împăcările dulci. Cum ajunsesem aici?

A doua zi dimineață, Ilie s-a purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a pus cafeaua în ceașcă și mi-a zâmbit. Am vrut să urlu la el, să-l întreb cine e Elena și ce caută în viața noastră. Dar m-am abținut. Am crescut într-o familie unde scandalurile se ascundeau sub preș și unde femeile înghițeau lacrimile ca să nu tulbure liniștea casei.

— Maria, ai văzut telecomanda?
— Nu știu, Ilie. Poate e sub pernă…
A ridicat privirea spre mine, dar nu a spus nimic. Am simțit că știe că știu.

În zilele care au urmat, am devenit o străină în propria casă. Îl urmăream din priviri, îi analizam fiecare gest. Îmi venea să-l iau de guler și să-l zgudui: „De ce? Ce-ți lipsește? Eu nu mai sunt de ajuns?” Dar tăceam. M-am confesat doar surorii mele, Viorica.

— Maria, nu poți să trăiești așa! Trebuie să-i spui ce ai găsit!
— Și dacă îl pierd? Dacă totul se destramă?

Viorica a oftat adânc.

— Mai bine adevărul dureros decât minciuna dulce.

Într-o seară, după ce copiii ne-au sunat pe video să ne spună că ne iubesc și că abia așteaptă să vină acasă de Paște, am simțit că nu mai pot duce povara singură.

— Ilie, trebuie să vorbim.

A lăsat telecomanda jos și s-a uitat la mine ca un copil prins cu mâța-n sac.

— Ce s-a întâmplat?

— Cine e Elena?

A tăcut mult timp. Prea mult timp.

— E… o colegă veche de la uzină. Ne mai scriem din când în când.

— „Mi-e dor de tine” nu sună ca un mesaj între colegi.

A oftat și a început să-și frământe mâinile.

— Maria… M-am simțit singur în ultimii ani. Tu ești mereu cu nepoții sau cu Viorica, eu cu pescuitul și cu televizorul… Cu Elena doar vorbesc. Atât.

Am izbucnit în plâns.

— De ce n-ai vorbit cu mine? De ce ai ales să cauți alinare în altă parte?

Ilie a venit lângă mine și mi-a luat mâinile între ale lui.

— Mi-a fost frică să nu te rănesc. Dar cred că deja am făcut-o…

Am stat mult timp așa, în tăcere. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile care tac și rabdă, care se tem să ceară explicații ca să nu piardă puținul care le-a mai rămas. M-am gândit la mine: dacă merit mai mult decât tăcerea și jumătățile de adevăr?

A doua zi am decis să merg la psihologul din cartier. Nu pentru Ilie, ci pentru mine. Să aflu dacă pot ierta sau dacă trebuie să plec. Să-mi regăsesc demnitatea pierdută printre mesaje șoptite pe ascuns.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră s-a schimbat: vorbim mai mult, ne spunem ce ne doare, dar rana încă sângerează uneori. Nu știu dacă voi putea ierta complet vreodată, dar știu că nu mai vreau să tac.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc cu frica adevărului? Câte aleg să rămână din obișnuință sau teamă? Oare merită să lupți pentru o iubire care te rănește sau e mai bine să-ți cauți liniștea singură?