Umbrele din Sufletul Meu: Povestea Lui Radu și Adevărul Nespus al Familiei

— Nu pot să vin. Nu azi. Poate nici mâine.

Vocea mea tremura la telefon, în timp ce asistenta de la secția de recuperare neurologică încerca să-și ascundă dezamăgirea. O chema doamna Dobre și îi simțeam privirea grea chiar și prin receptor.

— Domnule Mihăilescu, fratele dumneavoastră trebuie externat. Nu are pe nimeni altcineva.

Am închis ochii, încercând să-mi stăpânesc furia și rușinea. Radu, fratele meu mai mic, era acolo, slab, uituc, cu privirea pierdută. Îl vedeam în minte: tatuajele de pe brațe, părul ciufulit, zâmbetul ironic pe care-l afișa mereu ca un scut împotriva lumii. Dar eu știam ce ascunde zâmbetul lui – și ce ascundeam și eu.

— Voi încerca să ajung… dar nu promit nimic, am spus în cele din urmă, aproape șoptit.

Am lăsat telefonul pe masă și am privit spre fereastra apartamentului meu mic din Militari. Era o zi mohorâtă de martie, cu ploaie măruntă și cer plumburiu. M-am întrebat pentru a mia oară: ce fel de om sunt dacă nu pot să-mi iau fratele acasă?

Am crescut împreună într-un apartament cu două camere din Drumul Taberei. Mama era asistentă medicală, tata – profesor de fizică, mereu cu capul în nori. Când Radu a început să lipsească de la școală, să vină acasă bătut sau cu ochii injectați, mama plângea în baie, iar tata ridica din umeri: „E vârsta”. Eu eram cel care-l căuta prin baruri sau pe la prieteni dubioși. Îl aduceam acasă, îl spălam pe față, îi puneam gheață pe vânătăi. Dar niciodată nu m-a ascultat.

Apoi au venit anii grei: tata a murit de infarct, mama s-a stins încet de cancer. Eu am rămas cu un job prost plătit la supermarket și cu grija chiriei. Radu a dispărut luni întregi, apoi apărea brusc, cerând bani sau mâncare. De fiecare dată promitea că se schimbă. De fiecare dată îl credeam.

Când m-a sunat spitalul că Radu a suferit un accident vascular cerebral, am simțit că mi se rupe ceva în piept. L-am vizitat o singură dată. Era slab ca o umbră, cu ochii goi și mâinile tremurânde. M-a privit lung:

— Nu mă lăsa aici, Alex…

Dar nu am putut să-i răspund. Am plecat fără să mă uit înapoi.

Acum eram pus în fața deciziei: să-l iau acasă sau să-l las acolo, printre străini? Am sunat-o pe Ioana, soția mea, care m-a părăsit acum doi ani tocmai din cauza lui Radu.

— Nu-l aduce aici, Alex! Nu mai pot trece prin asta încă o dată! Ți-a distrus viața destul!

— E fratele meu… E bolnav…

— Și tu ești bolnav de vinovăție! Ai dreptul să trăiești și tu!

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng ca un copil. Amintirile mă loveau ca niște valuri reci: Radu furând banii mamei pentru droguri; Radu urlând la mine că nu-l iubesc destul; Radu dormind pe banca din fața blocului pentru că nu-l mai primeam în casă.

A doua zi am primit un mesaj de la spital: „Vă rugăm să veniți după fratele dumneavoastră. Nu avem alt contact.”

Am mers la muncă ca un robot. Colega mea, Mariana, m-a întrebat:

— Ce ai pățit? Pari terminat.

— Fratele meu… trebuie să-l iau acasă din spital. Dar nu știu dacă pot.

— Știi… și eu am avut o soră care m-a făcut să sufăr toată viața. Uneori trebuie să ne protejăm pe noi înșine.

Cuvintele ei au rămas cu mine toată ziua. Seara am mers la spital. L-am găsit pe Radu într-un scaun cu rotile, privind pe geam la ploaia care bătea în sticlă.

— Ai venit… a șoptit el.

— Da. Dar nu știu dacă pot să te iau acasă.

A tăcut mult timp, apoi a spus:

— Știu că te-am rănit. Știu că nu merit nimic de la tine. Dar mi-e frică să rămân singur.

M-am așezat lângă el și am simțit cum toată ura și dragostea se amestecau în mine ca un nod imposibil de desfăcut.

— Poate că nici eu nu mai pot să port totul singur, Radu…

L-am dus până la ușă și am privit împreună afară. Nu știam ce voi face mai departe. Poate îl voi lua acasă pentru câteva zile. Poate îl voi duce la un centru specializat. Poate nu voi face nimic.

Dar pentru prima dată am simțit că nu sunt singur cu povara asta.

Mă întreb: câți dintre noi trăim cu vina că nu putem ierta totul? Câți dintre noi ne sacrificăm liniștea pentru cei care ne-au rănit cel mai tare?