Moștenirea care ne-a despărțit

— Nu cred că tata ar fi vrut așa ceva! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam spre masa din sufragerie, unde actele stăteau împrăștiate ca niște arme pregătite de atac. Maria, sora mea mai mare, își strângea buzele subțiri și mă fixa cu ochii ei reci, de parcă eram un străin.

— Nu e vorba despre ce ar fi vrut tata, ci despre ce ni se cuvine! a răspuns ea, apăsând fiecare cuvânt ca pe o sentință.

În colțul camerei, Vlad, fratele nostru cel mic, se juca nervos cu brățara de la ceasul vechi al tatei. Nici nu ridica privirea. Mama stătea pe marginea fotoliului preferat al tatei, cu mâinile în poală, ca și cum s-ar fi temut să nu deranjeze ceva din ordinea casei. Chiar și pisica, Mitzi, părea să simtă tensiunea: nu se urcase pe canapea de când tata nu mai era.

Nu așa mi-am imaginat despărțirea de el. Mă așteptam la lacrimi, la povești depănate la lumina slabă a veiozei, la mirosul de pâine proaspătă și cafea tare. Dar tot ce simțeam era un gol uriaș și o furie mocnită care creștea cu fiecare reproș aruncat peste masă.

— Nu e corect! Tata mi-a promis mie că atelierul va fi al meu! a izbucnit Vlad, ridicându-se brusc. — Eu l-am ajutat cel mai mult acolo!

Maria a râs scurt, fără urmă de căldură:

— Da? Și cine a avut grijă de el când s-a îmbolnăvit? Cine a stat nopți întregi la spital? Tu? Sau eu?

M-am trezit strigând:

— Opriți-vă! Nu vedeți că ne distrugem? Tata nici nu e bine pus în pământ și noi deja ne sfâșiem pentru niște lucruri!

Dar nimeni nu m-a ascultat. Fiecare avea dreptatea lui, fiecare avea răni vechi care acum ieșeau la suprafață ca niște cicatrici pe care le-am ascuns ani întregi.

Am ieșit pe balcon să respir. De afară venea miros de ploaie și sunetul slab al tramvaiului care trecea pe strada principală. M-am sprijinit de balustradă și am privit spre curtea unde tata obișnuia să ude trandafirii. Îmi aminteam cum mă certa când rupeam florile pentru buchete copilărești și cum mă lua apoi în brațe, spunându-mi că unele lucruri trebuie lăsate să crească în ritmul lor.

Acum nimic nu mai creștea. Doar resentimentele.

Când m-am întors în sufragerie, Maria vorbea deja cu avocatul la telefon. Vlad răsfoia testamentul cu mâinile tremurânde. Mama plângea în tăcere, ștergându-și ochii cu colțul batistei vechi a tatei.

— Vreau partea mea! a spus Maria răspicat. — Și nu mă interesează ce credeți voi! Dacă trebuie să mergem în instanță, mergem!

Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Am încercat să-i aduc aminte Mariei de verile petrecute împreună la bunici, de serile când tata ne citea povești sau ne ducea la film. Dar ea era deja prea departe, prinsă în cifre și procente.

Vlad a plecat trântind ușa. Mama s-a retras în dormitor, iar eu am rămas singură în mijlocul casei care nu mai era acasă.

În zilele următoare, discuțiile au devenit tot mai dure. Avocați, acte notariale, telefoane reci și întâlniri tensionate. Vecinii șușoteau pe la colțuri, iar rudele ne priveau cu milă sau dispreț.

Într-o seară, am găsit într-un sertar o scrisoare de la tata. Scrisul lui tremurat spunea: „Sper ca după ce nu voi mai fi, să rămâneți împreună. Să nu lăsați nimic să vă despartă.”

Am plâns ore întregi. Am încercat să le arăt scrisoarea Mariei și lui Vlad. Maria a spus doar:

— E prea târziu pentru sentimente.

Vlad nici n-a vrut să o citească.

Procesul a durat luni întregi. Am pierdut nu doar casa copilăriei mele, ci și legătura cu frații mei. Fiecare a plecat pe drumul lui, cu partea lui de avere și cu inima grea.

Uneori mă întreb dacă merita. Dacă nu cumva am pierdut tot ce era mai important pentru niște lucruri care nu vor umple niciodată golul lăsat de tata.

Acum casa e goală. Doar Mitzi mai doarme uneori pe fotoliul vechi. Miroase încă a apă de colonie și pâine proaspătă.

Mă uit la poza tatei și mă întreb: oare cât valorează o familie? Și câți dintre noi își dau seama prea târziu că moștenirea adevărată nu se măsoară în bani sau case?