Între două lumi: Povestea mea cu Victor

— Nu pot să cred că faci asta, Ana! Ai înnebunit? striga mama, cu ochii roșii de plâns, în timp ce eu stăteam în pragul ușii, cu valiza în mână. Era o seară rece de noiembrie, iar ploaia bătea în geamuri ca o amenințare. Tata nu spunea nimic, doar își strângea pumnii pe lângă corp, încercând să-și stăpânească furia. Aveam 27 de ani și simțeam că viața mea abia începe, dar pentru ei, totul se sfârșea.

Nu știu dacă am ales sau am fost aleasă. Victor a apărut în viața mea ca o furtună. Avea 77 de ani, era un om de afaceri respectat, cu o avere despre care se vorbea la televizor și în ziare. L-am cunoscut la o conferință despre artă contemporană, unde eu eram voluntar și el sponsor principal. M-a fascinat din prima clipă: eleganța lui veche, felul în care vorbea despre pictură și poezie, privirea aceea pătrunzătoare care părea să vadă dincolo de aparențe.

— Știi că lumea nu va înțelege niciodată? mi-a spus într-o seară, când stăteam pe terasa apartamentului lui din Herăstrău.

— Nu-mi pasă de lume, i-am răspuns atunci cu naivitate. Îmi pasă doar de noi.

Dar lumea a început să ne urmărească din umbră. Prietenii mei au dispărut unul câte unul. La birou, colegele mă priveau cu milă sau dispreț. „Fata bătrânului cu bani”, șușoteau pe la colțuri. Mama nu mai vorbea cu mine decât prin mesaje scurte și reci. Tata mi-a spus că nu mai sunt fiica lui dacă nu mă opresc.

Victor încerca să mă protejeze. Îmi cumpăra flori, mă ducea la restaurante scumpe, îmi spunea că sunt lumina vieții lui. Dar uneori îl surprindeam privind pe fereastră, pierdut în gânduri. Într-o noapte l-am auzit plângând în baie. Nu am avut curajul să intru.

— Ana, tu meriți mai mult decât pot eu să-ți ofer. Meriți o viață întreagă înainte, nu una care se termină odată cu a mea, mi-a spus într-o dimineață, când soarele abia răsărise peste București.

Am izbucnit în lacrimi.

— Nu vreau nimic altceva decât să fiu cu tine! Dar nu era chiar așa. Începusem să simt greutatea privirilor, a vorbelor aruncate pe la spate, a singurătății care se adâncea între mine și tot ce cunoșteam înainte.

Într-o zi am primit un mesaj de la fratele meu: „Mama e la spital. A întrebat de tine.” Am alergat acolo fără să mă gândesc. Mama era palidă și slabă, dar când m-a văzut a început să plângă.

— Ana, te rog… Nu-l lăsa pe omul ăsta să-ți fure viața! Tu nu vezi că te folosește?

Am vrut să-i spun că nu e adevărat. Că Victor mă iubește sincer. Dar nici eu nu mai eram sigură. Începusem să mă întreb dacă nu cumva fugisem de propriile mele temeri și nesiguranțe în brațele unui om care știa să mă facă să mă simt specială.

Victor a venit la spital să mă ia acasă. Mama l-a privit cu ură.

— Să nu mai calci pe aici! Ai distrus familia mea!

În drum spre casă am tăcut amândoi. În acea seară am făcut dragoste ca și cum ar fi fost ultima dată. Dimineața m-am trezit singură. Pe masă era o scrisoare:

„Ana,
Te iubesc mai mult decât pot spune cuvintele. Dar dragostea mea pentru tine nu trebuie să fie o povară. Îți las libertatea pe care ai meritat-o mereu. Nu mă căuta.”

Am plâns zile întregi. Am încercat să-l sun, dar telefonul era închis. Am mers la biroul lui — secretara mi-a spus că a plecat din țară pentru tratament medical.

Viața mea s-a prăbușit. Am încercat să reiau legătura cu familia, dar nimic nu mai era ca înainte. Mama m-a iertat după luni de zile, dar tata încă nu-mi vorbește. Prietenii mei s-au întors treptat, dar mereu există o distanță între noi.

Au trecut doi ani de atunci. Nu l-am mai văzut pe Victor niciodată. Uneori primesc câte o carte poștală fără expeditor — imagini cu muzee sau galerii de artă din străinătate. Știu că e el.

M-am angajat la un muzeu mic din București și încerc să-mi reconstruiesc viața. Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: dacă dragostea adevărată doare atât de tare, oare merită trăită? Sau poate că unele iubiri sunt menite doar să ne arate cine suntem cu adevărat?

Voi ce credeți? Ați fi avut curajul să iubiți împotriva tuturor? Sau v-ați fi întors din drum?