Între două lumi: Povara unei mame singure și refuzul mamei mele de a mă ajuta

— Nu pot, Ana! Nu pot, nu înțelegi? Am și eu viața mea!
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și jucăriile împrăștiate pe jos. Țineam telefonul strâns în mână, cu lacrimile gata să-mi curgă pe obraji, dar încercam să nu le las să mă învingă. Maria, fetița cea mică, plângea în pătuț, iar băieții mei, Vlad și Radu, se certau pe telecomandă.

— Mamă, te rog… Nu-ți cer să stai toată ziua. Doar câteva ore, cât sunt la muncă. Nu mai am pe nimeni…

— Ana, nu mă mai pune la zid! Am crescut și eu trei copii, am muncit o viață. Acum vreau să mă bucur de bătrânețe. Să merg la biserică, să ies cu vecinele…

Am închis ochii. Simțeam cum mă sufoc între pereții casei noastre vechi din Ploiești. De când a murit Mihai, soțul meu, totul s-a prăbușit peste mine. Aveam doar 34 de ani când l-am pierdut într-un accident stupid de mașină. Maria abia împlinise șase luni. Nici nu apucasem să ne bucurăm de ea împreună.

Primele luni după tragedie au fost un haos. Fratele meu, Sorin, venea aproape zilnic să mă ajute cu copiii sau cu cumpărăturile. Dar are și el doi copii mici și o soție care lucrează în ture la spital. Nu puteam să-i cer mai mult.

Banii s-au terminat repede. Pensia de urmaș era o glumă proastă. Facturile se adunau ca niște monștri sub pat. Am vândut verigheta lui Mihai ca să plătesc gazul pe iarnă. M-am angajat la un supermarket, la casierie. Salariul era mic, dar era tot ce găsisem fără experiență și cu program flexibil.

Aici începe adevărata dramă: cine stă cu copiii? Grădinița e scumpă, iar pentru Maria nici nu aveam loc la creșă. Am încercat să găsesc o vecină dispusă să mă ajute, dar toată lumea are grijile ei.

Într-o zi, după ce am lăsat copiii la Sorin pentru câteva ore (era singura lui zi liberă), am ajuns acasă și l-am găsit epuizat:

— Ana, nu mai pot… Îmi pare rău. Te iubesc, dar nu pot să fiu și tatăl tău și al copiilor tăi…

Am simțit că mă prăbușesc. M-am dus la mama cu inima strânsă. Ea locuiește la două blocuri distanță, singură de când tata a murit acum cinci ani.

— Mamă, te rog…

— Nu! Nu vreau să fiu bonă la bătrânețe! Am tras destul pentru voi!

M-am întors acasă cu sufletul gol. În acea noapte am plâns până am adormit cu Maria în brațe.

A doua zi am mers la muncă fără să știu ce voi face cu copiii după școală și grădiniță. Am rugat-o pe doamna Viorica, portărița blocului, să-i supravegheze o oră până ajung eu. Mi-a spus că nu poate mereu, are și ea nepoți.

Într-o seară, Vlad m-a întrebat:

— Mami, de ce nu vine bunica la noi?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de opt ani că bunica nu vrea să-l vadă decât de Paște și de Crăciun?

Am început să simt furie față de mama mea. O furie amestecată cu vinovăție. Oare cer prea mult? Oare chiar nu are nicio obligație față de nepoții ei? Dar eu? Eu nu sunt tot copilul ei?

Într-o duminică, am mers cu copiii la mama fără să o anunț. Am găsit-o râzând cu vecinele la cafea.

— Mamă…

— Ce-i Ana? Nu vezi că am musafiri?

M-am simțit mică, umilită. Copiii s-au uitat la mine nedumeriți.

— Hai copii, mergem acasă…

Pe drum, Vlad a început să plângă:

— Mami, de ce nu ne iubește bunica?

Atunci am simțit că mi se rupe sufletul.

Seara târziu, după ce i-am culcat pe toți trei, am stat pe marginea patului și m-am uitat la poza lui Mihai de pe noptieră.

— Mihai… dacă ai fi aici…

Mi-am dorit să pot fugi undeva unde nimeni nu mă cunoaște și unde nu trebuie să cer ajutor nimănui.

În zilele următoare am început să caut soluții disperate: anunțuri pe Facebook pentru bone ieftine (dar cine vine pe 10 lei pe oră?), discuții cu directoarea grădiniței (nu sunt locuri), telefoane la rude îndepărtate (toți au problemele lor).

Am început să simt că mă transform într-o umbră: alerg între muncă, copii, facturi și lacrimi ascunse.

Într-o seară am primit un mesaj de la mama:

„Ana, te rog nu mai insista. Nu pot.”

Atât. Fără explicații.

Am stat mult timp cu telefonul în mână. M-am gândit la copilăria mea: cum mama era mereu ocupată cu serviciul și gospodăria, cum rareori avea timp de joacă sau povești. Poate că niciodată nu a știut cum să fie altfel.

Dar eu? Eu trebuie să fiu altfel pentru copiii mei.

A doua zi dimineață le-am spus copiilor:

— Mami va face tot ce poate ca să fim bine. Poate nu avem bunici aproape, dar ne avem unii pe alții.

Nu știu dacă am spus-o mai mult pentru ei sau pentru mine.

Acum scriu aceste rânduri cu Maria dormind lângă mine și băieții jucându-se în camera lor mică. Încerc să găsesc puterea să merg mai departe fără așteptări de la nimeni.

Dar mă întreb: oare cât poți cere de la propria mamă? Unde se termină datoria părintelui și unde începe dreptul lui la liniște? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?