Promisiunea Nespusă: Povestea Unei Mame și a Visului Frânt al Fiicei Sale

— Mamă, știi cât de mult înseamnă pentru mine ziua asta, nu? Glasul Irinei tremura, iar ochii ei mari, căprui, mă priveau cu o speranță pe care nu știam dacă o meritam. Era seara dinaintea nunții ei, iar ploaia bătea în geamurile vechi ale apartamentului nostru din cartierul Titan. Mirosea a cafea și a flori proaspete, dar în aer plutea ceva greu, nespus.

Mi-am amintit de promisiunea făcută cu ani în urmă, când Irina era doar o adolescentă visătoare: „Când te vei mărita, îți voi dărui ceva ce nu vei uita niciodată. Un început de drum fără griji.” Atunci nu știam cât de greu va fi să-mi țin cuvântul.

— Irina, știu… am început eu, dar vocea mi s-a frânt. Cum să-i spun că banii pe care îi strânsesem cu atâta trudă pentru darul ei de nuntă nu mai existau? Cum să-i explic că viața m-a pus la colț și a trebuit să aleg între promisiunea față de ea și sănătatea tatălui ei?

Totul a început cu șase luni înainte de nuntă. Soțul meu, Viorel, a fost diagnosticat cu o boală gravă la inimă. Operația era scumpă, iar statul nu acoperea totul. Am vândut bijuteriile moștenite de la mama și am golit contul de economii. Banii pentru cadoul Irinei s-au dus pe tratamente, pe drumuri la spital și pe nopți nedormite.

— Mamă, ai vorbit cu domnul Mihai despre avansul pentru apartament? Că fără el nu putem semna actele… Irina mă întreba aproape zilnic, iar eu evitam răspunsul. Îmi era rușine. Mă simțeam vinovată că nu pot fi mama aceea puternică și generoasă pe care și-o imagina ea.

Într-o seară, după ce Viorel a adormit epuizat de durere, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Vecina mea, doamna Lenuța, m-a văzut și a venit lângă mine.

— Ce-ai pățit, Marioara? N-ai mai fost tu de ceva vreme…

— Mi-am dezamăgit fata, Lenuță. Nu pot să-i dau ce i-am promis. Și nici nu știu cum să-i spun…

— Copiii trebuie să învețe că viața nu e mereu dreaptă. Dar să nu-ți pierzi fata pentru niște bani. Spune-i adevărul.

Dar adevărul doare. Și doare mai tare când îl spui celui pe care îl iubești cel mai mult.

Ziua nunții a venit cu soare și cu zâmbete forțate. Irina era superbă în rochia ei albă, dar ochii îi trădau neliniștea. La masa festivă, când a venit momentul cadourilor, am simțit cum mi se strânge inima.

— Mama… ai uitat ceva? m-a întrebat ea încet, când invitații dansau.

— Irina… nu am cum să-ți dau avansul pentru apartament. Banii au fost folosiți pentru operația tatălui tău. Îmi pare rău… atât de rău…

A tăcut câteva secunde care mi s-au părut o eternitate. Apoi s-a ridicat brusc și a ieșit din sală. Am alergat după ea pe scările reci ale restaurantului.

— Cum ai putut să-mi faci asta? Ai promis! Ai promis! a izbucnit ea printre lacrimi.

— Irina, tatăl tău putea să moară… Nu am avut de ales…

— Mereu el! Mereu sacrific tot pentru voi! Dar eu? Eu când contez?

Am rămas acolo, în holul pustiu, cu rochia mea veche și pantofii uzați, simțindu-mă mai mică decât oricând. Nunta s-a terminat fără ca noi să ne mai vorbim.

Au trecut luni de atunci. Irina s-a mutat cu soțul ei într-o garsonieră mică din Militari. Vorbim rar și rece. De fiecare dată când încerc să-i spun cât îmi pare rău, mă lovește un zid de tăcere.

Viorel s-a recuperat greu după operație. Uneori îl aud noaptea plângând în pernă, rușinat că boala lui ne-a distrus familia.

— Marioara, poate ar trebui să-i scrii o scrisoare… mi-a spus într-o seară.

Am încercat. Am scris pagini întregi despre sacrificii, despre dragoste și despre regrete. Dar niciuna nu mi s-a părut potrivită. Cum poți pune în cuvinte toată durerea unei promisiuni încălcate?

Într-o zi, am găsit o fotografie veche cu mine și Irina la mare, râzând fără griji. Am plâns ore întregi privind-o. Mi-am dat seama că uneori dragostea nu e despre cadouri sau bani, ci despre a fi acolo când celălalt are nevoie.

Dar cum să-i explic asta unei fete care simte că visul ei a fost furat chiar de cea care trebuia să-l protejeze?

Merg des la biserică și mă rog să mă ierte. Să înțeleagă că am ales viața tatălui ei nu pentru că ea contează mai puțin, ci pentru că uneori viața ne pune în fața unor alegeri imposibile.

Poate într-o zi va citi aceste rânduri sau va privi din nou poza noastră de la mare și va înțelege. Până atunci, trăiesc cu speranța că timpul va vindeca ceea ce eu am rănit fără voie.

Oare cât valorează o promisiune față de o viață salvată? Și cum repari inima unui copil atunci când ai făcut tot ce ai putut ca mamă?