Între prietenie și adevăr: Frânturi dintr-o viață dependentă

— Nu pot să cred că ai spus asta, Eva! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei mele mici din Drumul Taberei. Abia dacă mai simțeam podeaua sub picioare. Mâinile îmi erau reci, iar inima bătea nebunește. Eva mă privea cu ochii ei verzi, tăioși, de parcă ar fi vrut să mă trezească dintr-un vis urât.

— Dar ce vrei să fac, Ilinca? Să mă prefac că nu văd? Să-ți spun că ești fericită când tu nu ai niciun ban pus deoparte și depinzi de Rareș pentru orice? a răspuns ea, ridicând tonul. — Nu e normal! Nu e sănătos!

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Rareș era la serviciu, copiii la școală. Eram doar noi două, două prietene din liceu care împărțiseră totul: secrete, vise, chiar și prima țigară fumată pe ascuns în spatele blocului. Și totuși, acum părea că nu ne mai recunoaștem.

— Eva, tu nu înțelegi… Eu am ales să stau acasă cu copiii. Rareș câștigă bine, nu ne lipsește nimic. De ce aș vrea să mă angajez? Să mă chinui pentru un salariu de nimic? Să las copiii cu o bonă?

— Pentru tine! Pentru liniștea ta! Pentru că nu știi niciodată ce-ți rezervă viața! a izbucnit ea. — Ilinca, dacă mâine Rareș… Doamne ferește, dar dacă te lasă? Sau dacă pățește ceva? Ce faci?

M-am simțit ca o adolescentă certată de mamă. M-am așezat pe scaun și am început să plâng. Nu pentru că nu mă gândisem niciodată la asta, ci pentru că mi-era frică să recunosc adevărul: nu aveam niciun plan B.

— Eva, tu ai crescut altfel… Mama ta a fost singură, a trebuit să lupte pentru fiecare leu. Eu am avut norocul să-l întâlnesc pe Rareș. El m-a încurajat să stau acasă cu copiii. A zis mereu că familia e pe primul loc.

Eva s-a înmuiat puțin, dar nu a cedat:

— Și dacă familia asta se destramă? Ilinca, tu ai 38 de ani. Dacă vrei să te angajezi peste cinci ani, cine te mai ia? Ce pui pe CV? „Am crescut doi copii și am făcut ciorbă de perișoare”?

M-am ridicat brusc:

— Gata! Nu mai vreau să aud! Ești prietena mea sau judecătorul meu?

A tăcut. S-a uitat la mine cu milă și a plecat fără să spună altceva. Ușa s-a trântit încet, dar ecoul ei a rămas în sufletul meu zile întregi.

Rareș a venit acasă târziu în seara aceea. Am încercat să par normală, dar ochii roșii m-au trădat.

— Ce-ai pățit? m-a întrebat el, lăsând servieta pe hol.

— Nimic… Am avut o discuție cu Eva.

— Iar cu feminismul ei? Las-o în pace, Ilinca. Tu știi ce-i mai bine pentru tine.

Am zâmbit forțat și am mers să pregătesc cina. Dar vorbele Evei îmi răsunau în minte ca un refren enervant: „Ce faci dacă rămâi singură?”

În zilele următoare am încercat să-mi ocup timpul cu orice: curățenie, teme cu copiii, cumpărături la piață. Dar peste tot vedeam femei ca mine: unele grăbite spre serviciu, altele împingând cărucioare cu copii mici și priviri obosite. M-am întrebat: oare ele sunt mai libere decât mine?

Seara, când Rareș venea acasă, îl priveam altfel. Îl iubeam, dar simțeam o teamă nouă: dacă într-o zi nu va mai fi aici? Dacă va obosi de mine? Dacă va găsi pe altcineva?

Într-o duminică dimineață, la cafea, am încercat să deschid subiectul:

— Rareș… Tu crezi că ar trebui să mă angajez?

A râs:

— De ce? Nu ne ajung banii? Vrei să te chinui degeaba?

— Nu știu… Poate ar fi bine să am și eu ceva al meu.

A oftat:

— Ilinca, tu nu ești făcută pentru stresul ăla. Lasă prostiile. Ai grijă de casă și de copii. Eu sunt aici.

Dar oare chiar era? Sau doar voiam eu să cred asta?

Au trecut luni fără să vorbesc cu Eva. Îmi lipsea teribil. Îmi lipseau discuțiile noastre sincere, râsetele până târziu în noapte. Dar eram prea orgolioasă ca să-i dau dreptate.

Într-o zi am primit un mesaj de la ea: „Îmi pare rău dacă te-am rănit. Dar încă cred că meriți mai mult decât să depinzi de cineva. Dacă vrei să vorbim, sunt aici.” Am plâns citind rândurile ei. Poate avea dreptate… Poate că iubirea nu ar trebui să fie un contract nescris de dependență.

În acea seară m-am uitat lung în oglindă. Cine eram eu fără Rareș? Fără copii? Fără casă? Oare chiar nu valoram nimic pe cont propriu?

A doua zi am început timid să caut joburi online. CV-ul meu era gol ca o pagină albă. Am trimis câteva aplicații la grădinițe private și afterschool-uri. Niciun răspuns timp de două săptămâni.

Într-o seară, Rareș a găsit accidental un mail deschis:

— Ce-i asta?

— Nimic… Doar am vrut să văd dacă aș putea lucra undeva.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Nu-mi place deloc ideea asta. Parcă nu mai ai încredere în mine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Era oare trădare să vreau ceva al meu?

După alte câteva zile am primit un telefon: „Bună ziua! Sunt Camelia de la Grădinița Licurici. Am dori să vă invităm la un interviu.” Am simțit că mi se taie picioarele.

Nu i-am spus nimic lui Rareș până în dimineața interviului. Am plecat devreme sub pretextul unei programări la dentist. Interviul a fost scurt și emoționant; m-au întrebat despre copii, despre răbdare, despre pasiuni uitate demult.

Când am ieșit din clădirea micuță din Cotroceni, am simțit pentru prima dată după ani buni că respir aer proaspăt.

Seara i-am spus lui Rareș adevărul:

— Am fost la un interviu azi.

A privit lung la mine:

— Și dacă te angajezi? Ce facem cu copiii? Cu casa?

— Ne descurcăm împreună… Nu vreau să fiu doar „soția lui Rareș” sau „mama copiilor”. Vreau să fiu și Ilinca.

Nu mi-a răspuns atunci. Dar în ochii lui am văzut teamă și poate puțină admirație.

Peste câteva zile am primit vestea: eram acceptată ca asistent educatoare part-time.

Am sunat-o pe Eva:

— Ai avut dreptate… Mi-era frică să recunosc că nu sunt liberă cu adevărat.

Ea a râs printre lacrimi:

— Sunt mândră de tine!

Acum mă uit în urmă și mă întreb: Câte dintre noi trăim vieți împrumutate din siguranța altora? Oare cât valorează libertatea unei femei într-o lume care încă ne vrea dependente?