Ziua în care am văzut adevărata față a soacrei mele

— Nu mai pune atâta sare, Victoria! Nu suntem la cazarmă aici, să mâncăm orice! vocea Elenei, soacra mea, a tăiat liniștea din bucătăria mică, unde aburii ciorbei se amestecau cu tensiunea dintre noi.

Am strâns lingura în mână, încercând să-mi țin lacrimile. Nu era prima dată când mă corecta, dar astăzi, după o săptămână de mutat cutii și despachetat în noul apartament din Ploiești, simțeam că nu mai pot. Soțul meu, Radu, era plecat la unitate. Promisese că vine devreme, dar știam că promisiunile lui nu țin niciodată piept ordinelor militare.

— Îmi pare rău, mătușă Elena, am zis încet, deși știam că nu-i place să-i spun „mătușă”. Dar niciodată nu m-a lăsat să-i spun „mamă”.

A oftat teatral și a început să aranjeze farfuriile cu gesturi repezite. — Dacă ai fi ascultat de la început… Dar tu faci mereu cum vrei tu. Așa ești tu, nu? Și Radu tot așa s-a schimbat de când e cu tine.

M-am oprit din amestecat și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu era prima dată când îmi reproșa că l-am schimbat pe Radu. Dar niciodată nu spusese-o atât de direct.

— Poate că s-a schimbat pentru că a crescut, am răspuns cu voce tremurată. Sau pentru că viața militară ne-a forțat pe amândoi să ne adaptăm.

Elena a râs scurt, fără umor. — Viața militară! Tu nici măcar nu știi ce înseamnă sacrificiul. Eu am crescut singură un copil cât bărbatul tău era plecat pe front. Tu ai totul pe tavă și tot te plângi.

Am vrut să-i spun că nu mă plâng, că doar încerc să mă adaptez, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. În minte mi-au venit toate momentele în care m-am simțit străină în casa lor: privirile lungi la mesele de Crăciun, discuțiile în șoaptă între Elena și sora lui Radu, Mara, atunci când intram în cameră.

Când Radu a ajuns acasă, atmosfera era deja irespirabilă. A intrat zâmbind, dar zâmbetul i-a dispărut când a văzut fețele noastre.

— Ce s-a întâmplat?

Elena a ridicat din umeri. — Nimic, doar încercam să gătim ceva comestibil.

Radu s-a uitat la mine. Am văzut în ochii lui întrebarea nerostită: „Iar?”

— E totul bine, am mințit eu. Doar oboseală.

Seara a trecut greu. Mara a venit și ea cu copiii, iar Elena a început să povestească despre „vremurile bune”, când Radu era mic și ascultător. Eu eram invizibilă la masa lor. Când am încercat să intru în vorbă cu Mara despre școală și copii, mi-a răspuns scurt:

— Tu nu ai copii, Victoria. Nu poți înțelege.

M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon. Am privit luminile orașului și m-am întrebat dacă vreodată voi fi acceptată cu adevărat aici. M-am gândit la părinții mei din Bacău, la casa noastră mică și caldă, la mama care mă suna zilnic să mă întrebe dacă sunt bine.

Noaptea aceea a fost un punct de cotitură. Radu m-a găsit plângând pe balcon.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot, Radu. Nu mă vrea aici. Nu mă va vrea niciodată.

A oftat și m-a luat în brațe. — Știu că nu e ușor… Dar e mama. E singură de când tata a murit. Poate are nevoie de timp.

— Sunt trei ani de când suntem împreună! Cât timp îi mai trebuie?

Radu n-a răspuns. Știam că e prins între două lumi: datoria față de mama lui și dragostea pentru mine.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Elena în bucătărie, făcând cafea. M-am apropiat timid.

— Pot să te ajut?

M-a privit rece. — Nu e nevoie. Oricum nu faci cum trebuie.

Atunci am simțit că ceva se rupe în mine. Am lăsat cana jos și am spus:

— Știi ce? Poate nu sunt perfectă, dar îl iubesc pe Radu și fac tot ce pot ca să fie fericit. Dacă nu mă accepți, spune-mi direct. Nu mai pot trăi așa.

Elena a rămas tăcută câteva secunde. Apoi a spus încet:

— Poate că problema nu ești tu… Poate că mi-e frică să nu-l pierd pe Radu. Dar nu știu cum să fac altfel.

Am simțit pentru prima dată o fisură în armura ei. Am plâns amândouă în liniște, fiecare cu durerile ei.

Au trecut luni până când relația noastră s-a schimbat cu adevărat. Au fost zile bune și zile rele. Dar am învățat să vorbim deschis despre temerile noastre.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câte familii trăiesc drama asta tăcută? Câte femei se simt străine în propria lor casă? Oare chiar putem vindeca rănile trecutului dacă avem curajul să le recunoaștem?