„Dacă nu vrei să stai la masă cu ai mei, gătește și pleacă!”

— Dacă nu vrei să stai la masă cu ai mei, gătește și pleacă! vocea lui Radu a tăiat liniștea bucătăriei ca un cuțit. M-am oprit din tocat ceapa, simțind cum mi se strânge stomacul. Mirosea a supă de pui și a resentimente vechi.

Nu era prima dată când îmi cerea asta, dar niciodată nu o spusese atât de răspicat. De șase luni, de când mama lui m-a făcut „străină” la masa de Paște, evitam orice contact cu familia lui. Nu mai suportam privirile acelea reci, șoaptele pe la spate, glumele despre „fetele de la oraș” care nu știu să țină o casă. Dar Radu nu voia să înțeleagă. Pentru el, familia era sfântă, iar eu trebuia să mă supun regulilor nescrise ale casei lor.

— Radu, nu pot să fac asta… Nu mai pot, am spus încet, fără să-l privesc. Mâinile îmi tremurau pe tocător.

— Nu poți sau nu vrei? a ridicat tonul. E o diferență! Mama tot întreabă de tine. Tata zice că nu te mai interesează familia noastră. Ce vrei să creadă?

Am simțit cum mă sufoc. Ce voiam eu conta pentru cineva? M-am uitat la el, sperând să vadă cât mă doare.

— Nu pot să uit cum m-au făcut să mă simt. Cum au râs când am spus că vreau să lucrez după ce avem copii. Cum m-au judecat pentru fiecare decizie. Și tu… tu ai stat acolo și ai tăcut!

A dat din cap, exasperat.

— Mereu exagerezi! Toate familiile au probleme. Dar nu poți să le porți pică la nesfârșit! Ce vrei să fac? Să mă cert cu ai mei pentru tine?

Am vrut să-i spun că nu vreau război, ci doar să mă simt acceptată. Dar cuvintele s-au blocat undeva între inimă și gât.

— Nu vreau decât să nu mă mai pui la mijloc, am șoptit.

A oftat și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singură cu mirosul de supă și cu lacrimile care mi se prelingeau pe obraji.

În seara aceea am gătit tot ce știam că le place: sarmale, salată de boeuf, cozonac cu nucă. Am aranjat masa ca la carte, cu fața de masă brodată de bunica mea și tacâmurile bune. Când au venit socrii, am ieșit pe balcon sub pretextul că trebuie să vorbesc la telefon.

De acolo am auzit râsete, clinchet de pahare și vocea mamei lui Radu:

— Unde e Andreea? Tot supărată pe noi? Ce fată sensibilă…

Radu a încercat să schimbe subiectul, dar tata-socru a continuat:

— Dacă nu-i place familia noastră, ce caută aici?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam decât să fiu parte din ceva, nu o povară sau un motiv de ceartă.

După ce au plecat, Radu a venit la mine pe balcon. Avea ochii obosiți și părea mai bătrân cu zece ani.

— Nu mai pot așa, Andreea… Îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Dar nici eu nu pot să-mi ignor părinții.

Am dat din cap. Știam că spune adevărul. Dar cine avea grijă de mine?

— Poate ar trebui să ne gândim dacă putem merge mai departe așa… am spus încet.

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Poate…

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să mă fac plăcută: când am ajutat-o pe mama lui la murături, când am mers cu ei la biserică de Paște, când am acceptat glumele lor despre „generația Facebook”. Nimic nu fusese suficient.

A doua zi dimineață, Radu a plecat devreme la serviciu fără să mă salute. Am rămas singură în apartamentul nostru mic din Militari, privind masa goală și resturile de cozonac neatins.

Mi-am sunat sora, Ioana. Ea mereu știa ce să spună.

— Andreea, tu te-ai pierdut pe tine încercând să-i mulțumești pe toți. Poate e timpul să te gândești ce vrei tu cu adevărat.

Am plâns la telefon ca un copil. Avea dreptate. Dar cum poți alege între omul pe care îl iubești și liniștea ta sufletească?

Au trecut zile în care abia ne-am vorbit. Radu era tot mai absent, iar eu tot mai retrasă. Într-o seară, m-a găsit plângând în bucătărie.

— Nu vreau să te pierd, Andreea… Dar nici nu știu cum să facem să fie bine pentru amândoi.

L-am privit lung.

— Poate că uneori dragostea nu e suficientă dacă nu există respect și acceptare din partea celor dragi…

A dat din cap trist și m-a luat în brațe. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem doi împotriva lumii, nu unul împotriva celuilalt.

Dar rana rămânea acolo, ca o umbră între noi.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc povestea mea? Câte dintre noi trebuie să aleagă între a fi soție și a fi om? Voi ce ați face în locul meu?