Primăvara pe malul mării: când liniștea devine furtună

— Nu cred că ai pus destulă sare în ciorbă, Irina. La noi, la Bacău, se gătește altfel, spuse doamna Maria, privindu-mă peste ochelari cu acea privire evaluativă care mă făcea să mă simt ca la examen.

Era a treia zi de când soacra mea venise să stea cu noi „o perioadă”, după cum spusese la telefon. Vlad încercase să mă liniștească: „E doar pentru câteva săptămâni, Irina. O să fie bine.” Dar știam că nu va fi ușor. Încă din perioada în care ne întâlneam, Maria găsea mereu motive să-mi amintească faptul că eu sunt „fata de la țară”, iar Vlad, „băiat crescut la oraș”.

Mutarea la Constanța fusese visul nostru. După ani de chirii și joburi stresante în București, am găsit un apartament mic cu vedere la mare. Diminețile erau liniștite, cu miros de cafea și sunetul valurilor. Pentru prima dată simțeam că am găsit acasă. Dar liniștea aceea s-a risipit odată cu valiza grea a Mariei și cu pașii ei hotărâți pe parchetul nostru nou.

— Vlad, tu chiar nu vezi că fata asta nu știe să țină casa? Ai văzut cum arată balconul? Plin de flori și pământ pe jos! La noi acasă era mereu curat, continuă ea într-o seară, când Vlad abia intrase pe ușă.

Vlad oftă și mă privi scurt, dar nu spuse nimic. Îl înțelegeam: era prins între două lumi. Între mine și mama lui. Dar tăcerea lui mă durea mai tare decât orice cuvânt spus de Maria.

Într-o noapte, după ce am plâns în baie ca să nu mă audă nimeni, am ieșit pe balcon. Marea era întunecată, dar valurile păreau să-mi șoptească: „Nu ești singură.” M-am întrebat atunci dacă nu cumva greșisem alegând să mă căsătoresc cu Vlad. Dacă nu cumva dragostea nu e suficientă când familia lui nu te acceptă.

A doua zi dimineață, Maria era deja în bucătărie.
— Irina, ai văzut că s-a stricat mașina de spălat? Poate ar trebui să chemi un meșter adevărat, nu să te chinui tu cu tutoriale de pe internet.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să țip, dar am inspirat adânc și am încercat să răspund calm:
— O să rezolv eu, doamnă Maria. Mulțumesc că mi-ați spus.

Ea a ridicat din umeri și a ieșit din cameră bombănind ceva despre „generația asta care nu știe nimic”.

În acea zi am decis că trebuie să vorbesc cu Vlad. Seara, după ce Maria s-a retras în camera ei, i-am spus:
— Vlad, nu mai pot. Simt că nu sunt acasă în propria mea casă. Mama ta nu mă respectă și tu nu faci nimic.

Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Știu… Dar e mama. Nu vreau să o rănesc.
— Și eu? Eu nu contez?

A fost pentru prima dată când l-am văzut ezitând între noi două. A doua zi dimineață, Vlad a încercat să vorbească cu Maria. Am auzit discuția lor prin ușa întredeschisă:
— Mamă, te rog să o respecți pe Irina. E casa noastră acum.
— Casa voastră? Dacă nu era banii mei de la nuntă, nici nu aveați avansul pentru apartament!

M-am simțit mică și umilită. M-am întrebat dacă vreodată voi fi privită ca parte din familie sau voi rămâne mereu „fata care a luat băiatul mamei”.

Zilele au trecut greu. Maria găsea mereu motive să mă critice: ba că nu calc bine cămășile lui Vlad, ba că nu știu să aleg legumele din piață. Într-o zi, am găsit-o răscolind prin dulapurile mele.
— Ce cauți acolo?
— Voiam doar să văd dacă ai pus bine lenjeria. La noi acasă era totul ordonat…

Atunci am simțit că explodez:
— Doamnă Maria, vă rog frumos! E casa mea! Nu mai intrați fără să cereți voie!

A rămas blocată o clipă, apoi a ieșit trântind ușa.

Seara aceea a fost cea mai grea. Vlad s-a certat cu ea pentru prima dată serios:
— Mamă, dacă nu poți respecta regulile casei noastre, poate ar fi mai bine să te întorci la Bacău.

Maria a plâns și a spus că nimeni nu o mai iubește, că bătrânețea e grea și că „femeile astea tinere” distrug familiile.

A doua zi și-a făcut bagajele și a plecat fără să-mi spună la revedere. Vlad era abătut, eu eram epuizată.

Au trecut luni de atunci. Relația mea cu Vlad s-a schimbat: suntem mai uniți, dar rana rămâne. Uneori mă întreb dacă am făcut bine punând limite sau dacă ar fi trebuit să rabd mai mult pentru liniștea familiei.

Marea e tot acolo, valurile vin și pleacă. Dar liniștea pe care o simt acum e diferită: e liniștea unei femei care a avut curajul să spună „ajunge”.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să ne apărăm locul în propria viață?