Când Copiii Nu Mai Au Nevoie de Noi: Povestea Mariei și a lui Ilie

— Nu mai suntem buni la nimic, Ilie, am spus într-o seară, privind la masa goală din bucătărie. Farfuriile erau așezate pentru doi, iar liniștea era apăsătoare, spartă doar de ticăitul ceasului vechi din hol. De când copiii au plecat fiecare la casele lor, casa noastră s-a transformat într-un muzeu al amintirilor.

Ilie s-a uitat la mine cu ochii lui blânzi, dar obosiți. — Maria, nu mai spune asta. Au viețile lor. Așa e firesc.

— Dar nu mă sună decât rar, Ilie! Nici măcar de ziua mea nu m-a sunat Anca la ora prânzului, ca altădată. Și Vlad… Vlad nici nu mai știu când a trecut ultima oară pe aici. Parcă nu mai existăm pentru ei.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am crescut doi copii minunați, am muncit o viață întreagă pentru ei, iar acum… acum nu mai suntem decât două umbre care se plimbă printr-o casă prea mare și prea tăcută.

Într-o duminică, am încercat să-i adun pe toți la masă. Am gătit sarmale, cozonac, tot ce le plăcea când erau mici. Anca mi-a trimis un mesaj: „Mamă, nu pot veni azi, am mult de lucru.” Vlad nici nu a răspuns. Am stat cu ochii pe telefon până seara târziu, sperând să sune cineva. N-a sunat nimeni.

Ilie m-a găsit plângând în bucătărie. — Maria, hai să ieșim la plimbare. Nu putem trăi doar din amintiri.

Am ieșit pe aleea din fața blocului, unde bătrânii stau la povești pe bănci. M-am așezat lângă doamna Stela, care își plimba câinele. — Și copiii tăi au uitat de tine? am întrebat-o.

A oftat adânc. — Toți uită, Maria. Dar trebuie să ne găsim alt rost. Eu m-am apucat de pictat la 65 de ani. Nu-i târziu să faci ceva pentru tine.

Vorbele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Seara, i-am spus lui Ilie: — Poate ar trebui să facem și noi ceva nou. Să mergem la cursuri de dans sau să călătorim.

Ilie a zâmbit pentru prima dată după mult timp. — Ți-ai dorit mereu să vezi Marea Neagră iarna. Hai să mergem!

Am început să ne facem planuri mici: o excursie la Constanța, un curs de gătit la Casa de Cultură, seri de film acasă cu prietenii noștri vechi. Încet-încet, casa a prins din nou viață.

Dar dorul de copii nu dispărea. Într-o seară, am prins curaj și am sunat-o pe Anca.

— Mamă, sunt ocupată… pot să te sun mai târziu?

— Anca, vreau doar să știi că mi-e dor de tine. Și că te iubesc.

A fost o pauză lungă la telefon. — Și mie mi-e dor, mamă… dar nu știu cum să le fac pe toate.

Am înțeles atunci că și copiii noștri duc lupte grele: serviciu, copii mici, rate la bancă. Poate că nu ne-au uitat; poate doar nu mai știu cum să fie aproape.

Într-o zi, Vlad a venit pe neașteptate acasă. L-am găsit în sufragerie, uitându-se la fotografiile din copilărie.

— Mamă… îmi pare rău că n-am venit mai des. Dar mi-e greu și mie… Simt că nu mă descurc cu toate.

L-am luat în brațe și am plâns amândoi. Atunci am înțeles că rolul nostru de părinți nu s-a terminat; doar s-a schimbat. Nu mai trebuie să le facem pachetul pentru școală sau să le spălăm hainele; trebuie doar să fim acolo când au nevoie de noi — chiar dacă asta înseamnă doar un mesaj sau o vorbă bună.

Am început să scriu scrisori copiilor mei, chiar dacă nu răspund mereu. Le spun ce mai facem noi, ce flori au înflorit în grădină, ce filme am văzut cu Ilie. Uneori primesc răspunsuri scurte: „Bravo, mamă!” sau „Sunt mândru de voi!”. Alteori primesc tăcere.

Dar am învățat să trăiesc și cu tăcerea lor. Seara, când stau cu Ilie pe balcon și privim apusul peste blocuri, simt că viața are încă sens — chiar dacă nu e cel pe care îl visam cândva.

Poate că nu mai suntem centrul universului copiilor noștri. Dar putem fi centrul propriului nostru univers.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu acest gol și nu avem curajul să-l umplem altfel? Oare cum ar fi dacă am vorbi mai des despre asta? Dacă ne-am sprijini unii pe alții să găsim bucurie dincolo de rolul de părinte?