Între dragoste și disperare: Când fiul meu s-a întors acasă după divorț
— Radu, iar ai lăsat vasele nespălate în chiuvetă! am strigat din bucătărie, cu vocea tremurândă de nervi și oboseală. Era deja a treia oară săptămâna asta când mă loveam de același munte de farfurii murdare, resturi de mâncare și pahare uitate peste tot. Mirosea a ciorbă veche și a dezordine, iar casa mea, odinioară sanctuarul meu de liniște, se transformase într-un câmp de bătălie.
Radu a apărut în ușa bucătăriei, cu ochii roșii și barba neîngrijită. — Lasă, mamă, că le spăl eu mai târziu. Nu mai am chef acum…
Am simțit cum mi se strânge inima. Îl vedeam atât de pierdut, atât de diferit de băiatul vesel care plecase cu ani în urmă să-și construiască o viață cu Irina. Acum, după divorț, s-a întors acasă ca un copil rănit, dar cu obiceiuri de adult care nu mai știe să trăiască nici singur, nici cu altcineva.
— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fac totul singură! am izbucnit, lacrimile stându-mi în colțul ochilor. Am 65 de ani, nu mai am energia de altădată. De când ai venit, parcă nu mai am loc nici să respir…
A tăcut. S-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea cu adevărat. — Știu că te-am încurcat… Dar nu știu unde să mă duc. Nu am bani, nu am chef să văd pe nimeni…
M-am așezat la masă și am oftat adânc. Îmi doream să-l ajut, dar simțeam că mă sufoc. Casa mea era plină de cutiile lui cu haine, laptopuri stricate, cărți vechi și amintiri dureroase. În fiecare colț era câte ceva care îmi amintea că nu mai sunt stăpână pe viața mea.
Seara, când m-am dus la culcare, am găsit din nou patul nefăcut și hainele lui aruncate pe scaunul din dormitorul de oaspeți. M-am gândit la vremurile când eram doar eu și soțul meu, când fiecare lucru avea locul lui și liniștea era la ea acasă. Acum, soțul meu nu mai e de ani buni, iar fiul meu e aici, dar parcă tot singură mă simt.
A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu el altfel.
— Radu, hai să stăm puțin de vorbă. Știu că îți e greu după tot ce s-a întâmplat cu Irina. Dar trebuie să găsim o soluție… Nu putem trăi așa la nesfârșit.
A oftat și s-a așezat lângă mine la masă.
— Mamă, nu vreau să te supăr. Dar nu știu ce să fac mai departe. Parcă nu mai am niciun rost…
— Ai nevoie să-ți găsești din nou drumul. Poate ar trebui să-ți cauți un serviciu aici în oraș sau să vezi dacă poți închiria ceva mic… Te pot ajuta cu bani pentru început.
A dat din cap încet.
— Nu vreau să-ți fiu povară… Dar mi-e frică să fiu singur.
Am simțit un nod în gât. Îmi venea să-l iau în brațe ca pe vremuri, dar știam că nu asta îl va ajuta acum.
— Nu ești o povară dacă faci și tu un efort. Dar trebuie să ne respectăm unul pe altul. Eu am nevoie de liniște și ordine. Tu ai nevoie să-ți refaci viața. Hai să facem un plan împreună.
A fost pentru prima dată când l-am văzut deschis la discuție. Am stabilit împreună niște reguli simple: fiecare își face curat în spațiul lui, spălăm vasele imediat după masă și ne respectăm programul fiecăruia. I-am propus să caute un job part-time sau măcar ceva voluntariat ca să iasă din casă și să-și revină psihic.
Primele zile au fost grele. Radu uita mereu regulile, iar eu mă enervam din orice fleac. Într-o seară, după ce am avut o ceartă urâtă pentru că adusese prieteni acasă fără să mă anunțe, am izbucnit în plâns.
— Nu mai pot! Nu vreau să-mi urăsc propriul copil!
El m-a privit speriat și atunci am văzut cât de mult îl doare și pe el situația asta.
— Mamă… iartă-mă… Nu vreau să te fac să suferi.
A doua zi a venit la mine cu o cafea și mi-a spus că a găsit un anunț pentru o garsonieră ieftină la periferie și că vrea să meargă s-o vadă. Am simțit o ușurare imensă, dar și o tristețe adâncă – urma iar să fiu singură.
După două luni, Radu s-a mutat la casa lui. Ne vedem des acum – vine la masă duminica sau mă sună seara doar ca să mă întrebe ce fac. Casa mea e din nou ordonată, dar uneori mi-e dor chiar și de dezordinea lui.
Mă întreb adesea: unde e limita între dragostea de mamă și nevoia de a-ți păstra propria viață? Cum îi ajuți pe cei dragi fără să te pierzi pe tine? Poate aveți voi răspunsuri…