Între flori, ciocolată și suspiciuni: Povestea mea dintr-un cartier liniștit

— Irina, iar ai primit flori? vocea lui Vlad răsună tăios din hol, în timp ce eu încercam să ascund buchetul de lalele galbene după ușă. M-am simțit ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. Nu era prima dată când domnul Dinu, vecinul nostru de vizavi, îmi lăsa pe preș un mic cadou: ba o cutie de ciocolată, ba flori proaspete, ba chiar o carte cu dedicație. La început am crezut că e doar un gest de curtoazie, un semn de bună vecinătate. Dar Vlad nu vedea lucrurile la fel.

— Ce vrea omul ăsta de la tine? De ce nu-i spui să înceteze? mă întreba aproape zilnic, cu ochii lui cenușii plini de îndoială.

Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam vinovată fără să fi greșit cu nimic. Îi explicasem că nu am încurajat niciodată gesturile lui Dinu, că totul era pur întâmplător, dar Vlad nu mă credea. Într-o seară, după ce am găsit o cutie de bomboane belgiene pe preș, Vlad a izbucnit:

— Dacă nu vorbești tu cu el, mă duc eu!

M-am speriat. Nu voiam scandal în bloc. Dinu era văduv de câțiva ani, un om retras, mereu politicos. Nu mi-a spus niciodată nimic deplasat, nu m-a invitat nicăieri, doar zâmbea larg când mă vedea și îmi făcea semn cu mâna. Dar gesturile lui deveniseră apăsătoare.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am tot gândit: oare am greșit cu ceva? Oare am dat vreun semn greșit? Sau poate Vlad are dreptate și ar trebui să pun piciorul în prag?

A doua zi dimineață, l-am întâlnit pe Dinu pe scara blocului. Avea o pungă cu mere roșii și mi-a întins una.

— Pentru dumneavoastră, doamnă Irina. Sunt din livada mea din Prahova.

Am zâmbit forțat și am refuzat politicos:

— Mulțumesc frumos, dar nu pot accepta.

A părut surprins și puțin rănit.

— Am făcut ceva greșit?

— Nu… doar că… soțul meu nu se simte confortabil cu aceste gesturi.

A oftat adânc și a dat din cap.

— Îmi pare rău. Nu am vrut să deranjez pe nimeni. Doar că… mi-e dor să vorbesc cu cineva. De când a murit soția mea, casa e prea tăcută.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să-l rănesc, dar nici să-mi pun căsnicia în pericol. Am plecat grăbită, fără să mai spun nimic.

Seara, Vlad m-a întrebat:

— Ai vorbit cu el?

— Da. I-am spus că nu mai pot primi nimic.

— Și?

— A părut trist… Cred că era doar singur.

Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Poate am exagerat eu… Dar nu suport gândul că cineva ar putea profita de bunătatea ta.

Tensiunea dintre noi nu s-a risipit ușor. Zilele au trecut, iar Dinu n-a mai lăsat niciun cadou la ușă. Blocul părea mai rece fără zâmbetul lui timid. M-am trezit gândindu-mă la el: oare cât de greu trebuie să fie să fii singur printre atâția oameni?

Într-o duminică ploioasă, l-am văzut pe Dinu sprijinit de balustradă, privind în gol. Am simțit un impuls să-i spun ceva, dar m-am oprit. Nu voiam să reiau vechile obiceiuri și să-l fac pe Vlad să sufere din nou.

În schimb, am început să mă cert tot mai des cu Vlad. El era mereu pe fugă, mereu obosit, mereu cu ochii după semne de trădare acolo unde nu erau. Eu mă simțeam prinsă între două lumi: una a politeții și empatiei față de un om singur și alta a loialității față de soțul meu gelos.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine trebuia să ducă gunoiul (de fapt, despre orice altceva decât gunoiul), Vlad a izbucnit:

— Nu mai ești tu! Parcă ai dispărut… Parcă te-ai stins!

Am început să plâng fără oprire. Nu pentru Dinu, ci pentru mine. Pentru Irina care nu mai știa cine este și ce vrea. Pentru femeia care se temea să fie bună ca să nu fie judecată greșit.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât între noi. Vlad a început să mă asculte mai mult și eu am învățat să-i spun ce simt fără teamă că va interpreta greșit fiecare gest al meu.

Dinu s-a mutat la fiica lui din Constanța. Înainte să plece, mi-a lăsat o scrisoare scurtă: „Vă mulțumesc că mi-ați luminat zilele triste cu un zâmbet sincer. Să fiți fericită.”

Am plâns din nou. De data asta pentru toți oamenii singuri care încearcă să-și găsească locul într-o lume care îi judecă prea repede.

Acum mă întreb: unde tragem linia între bunătate și pericol? Cât de mult putem ajuta pe cineva fără să ne punem propria fericire la îndoială? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu… Voi ce ați fi făcut în locul meu?