Ziua în care lumea mea s-a răsturnat: O poveste despre încredere, pierdere și regăsire

— Nu pot să cred că iar am uitat să-mi încarc telefonul, am murmurat printre dinți, încercând să-mi găsesc locul pe banca din parc. Era o zi mohorâtă de aprilie, iar Herăstrăul era plin de oameni grăbiți, copii gălăgioși și cupluri care se țineau de mână. Eu, Sorin, student la Litere, cu două joburi part-time și o familie care depindea de banii mei trimiși lunar la Bacău, mă simțeam prins între două lumi: una a visurilor mele și alta a realității apăsătoare.

Telefonul meu vechi, un Huawei cu ecranul crăpat, era singura legătură cu părinții mei și cu lumea. În acea zi, după ce am terminat tura la cafenea, am venit în parc să citesc pentru seminar. Am lăsat telefonul pe bancă, lângă mine, absorbit de romanul lui Cărtărescu. Nici nu am observat când a dispărut.

— Scuze, e al tău? Am ridicat privirea și am văzut-o: o fată cu părul scurt, roșcat, ochi verzi ca smaraldul și o privire directă. Ținea telefonul meu în mână.

— Da! Mulțumesc mult! Am întins mâna, dar ea nu mi l-a dat imediat.

— Ai grijă pe viitor. Era să-l ia altcineva. M-a privit cu un zâmbet ironic și mi l-a întins.

— Îți datorez o cafea, am spus, încercând să par relaxat.

— Poate altădată. Sunt Ana. Și a dispărut printre copaci înainte să apuc să-i spun numele meu.

Am crezut că totul s-a terminat acolo. Dar nu aveam de unde să știu că acea întâlnire avea să-mi răstoarne viața.

Seara, când am ajuns acasă în garsoniera mică din Drumul Taberei, am observat ceva ciudat: telefonul se comporta diferit. Aplicațiile se deschideau singure, bateria se consuma rapid. Am dat vina pe vechimea lui și pe faptul că era plin de poze cu sora mea mai mică și mesaje de la mama.

A doua zi dimineață, m-am trezit cu zeci de notificări: emailuri trimise de pe contul meu către profesori, mesaje ciudate către colegi și chiar un transfer bancar de 500 lei către un cont necunoscut. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu știu ce se întâmplă… Parcă cineva mi-a spart telefonul!

— Sorine, ai grijă! Să nu fie vreo escrocherie! Sora ta are nevoie de bani pentru excursie…

Am simțit un nod în gât. Nu aveam cum să-i spun că banii pentru excursia surorii mele tocmai dispăruseră.

În acea zi nu am putut merge la muncă. Am alergat la bancă să blochez cardul și apoi la poliție. Acolo am dat peste un polițist blazat pe nume Doru care m-a privit peste ochelari:

— Domnule, dacă ați dat telefonul unei necunoscute… ce vreți să facem? Poate vă ajutăm dacă aveți noroc.

Am ieșit din secție cu lacrimi în ochi. M-am simțit vinovat că am fost atât de naiv și furios pe Ana — sau cine era ea cu adevărat? Am început să caut pe Facebook fete cu păr roșcat din București. Nimic.

În următoarele zile, viața mea s-a transformat într-un coșmar: părinții mă sunau disperați pentru bani, la facultate profesorii mă priveau suspicios după emailurile trimise în numele meu, iar colegii mă evitau. Prietenul meu cel mai bun, Vlad, m-a întrebat direct:

— Sorine, ai început să vinzi teme? Ce-i cu mesajele alea?

— Nu eu! Cineva mi-a spart telefonul!

— Hai mă, las-o baltă…

Am rămas singur. Într-o noapte, disperat, am mers din nou în parc. Am stat pe aceeași bancă ore întregi, sperând că Ana va apărea din nou. La un moment dat, o siluetă s-a apropiat.

— Nu te-ai învățat minte? a spus vocea ei rece.

— De ce ai făcut asta? De ce mi-ai luat banii?

A oftat și s-a așezat lângă mine.

— Nu ți-am luat eu banii. Dar cineva apropiat ție a făcut-o. Ai încredere prea mare în oameni.

— Ce vrei să spui?

Mi-a întins un bilețel: „Caută adevărul acasă.”

Am fugit acasă și am început să caut indicii. În laptopul surorii mele am găsit conversații ciudate cu un băiat mai mare care îi promisese bani pentru excursie dacă îl ajută cu niște date bancare „de la fratele ei”. Am simțit cum mă prăbușesc.

Am confruntat-o pe sora mea:

— De ce ai făcut asta?

A izbucnit în plâns:

— Voiam doar să merg în excursie ca toate colegele mele… El mi-a spus că nu e nimic grav…

Am îmbrățișat-o strâns. Totul avea sens acum: Ana fusese doar un avertisment — sau poate un înger păzitor? — care m-a făcut să caut adevărul unde nu m-aș fi gândit niciodată.

Am reușit să recuperez banii cu ajutorul poliției și al Anei (care s-a dovedit a fi voluntară într-o organizație ce ajuta victimele fraudelor online). Familia mea a trecut printr-o criză profundă de încredere, dar ne-am apropiat mai mult ca niciodată.

Acum mă întreb adesea: cât de bine îi cunoaștem pe cei dragi? Și cât de mult riscăm atunci când alegem să avem încredere? Poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să descoperi cine ești cu adevărat.