Între două focuri: Soția mea mă înnebunește, iar soacra mea e singura mea speranță

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! Ți-am spus de o mie de ori că nu suport să lași vasele nespălate!
Vocea Irinei răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Mă uit la ea, cu mâinile tremurânde pe cana de cafea. Încerc să spun ceva, dar cuvintele mi se blochează în gât. Mă simt ca un copil certat pe nedrept, deși știu că nu e doar despre vase. E despre tot ce s-a adunat între noi în ultimii ani.

Irina nu mai e fata blândă și veselă pe care am cunoscut-o la facultate. Acum, orice lucru mărunt devine motiv de ceartă. Parcă nu mai găsim niciun punct comun. Mă simt străin în propria casă, iar fiecare zi începe cu o nouă tensiune. Am încercat să vorbesc cu ea, să-i spun că mă doare distanța asta care s-a creat între noi, dar răspunsul ei e mereu același:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Dar unde să plec? Avem un copil de patru ani, Daria, care simte totul și mă privește cu ochii ei mari și triști când ne certăm. Nu vreau să-i stric copilăria, dar nici nu mai pot trăi așa. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre bani — pentru că salariul meu de profesor nu mai ajunge nici pentru facturi — am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Nu-mi amintesc când am plâns ultima dată.

A doua zi, am primit un mesaj de la soacra mea, Lidia: „Radu, vino pe la mine după serviciu. Trebuie să vorbim.”

Am ezitat. Relația mea cu Lidia a fost mereu formală, rece chiar. Dar ceva din tonul mesajului m-a făcut să merg. Când am ajuns la ea, m-a întâmpinat cu o privire caldă și o cafea aburindă.

— Radu, știu că nu-ți e ușor cu Irina. O văd și eu…

Am rămas mut. Nu mă așteptam ca tocmai ea să deschidă subiectul.

— Irina trece printr-o perioadă grea. E obosită, stresată la serviciu… Dar nici tu nu meriți să fii tratat așa. Trebuie să găsim o soluție împreună.

Am început să-i povestesc tot ce mă apăsa: certurile, lipsa banilor, distanța dintre noi. Lidia m-a ascultat fără să mă întrerupă, apoi mi-a spus:

— Știi ce cred eu? Voi doi v-ați pierdut undeva pe drum. Poate ar trebui să încercați să vă regăsiți… Să mergeți la un consilier de cuplu. Sau măcar să vă acordați timp unul altuia.

Am râs amar:

— Consilier? Cu ce bani? Abia avem pentru pâine…

Lidia a zâmbit trist:

— Dacă vrei, vă ajut eu cu banii pentru câteva ședințe. Nu vreau ca Daria să crească fără părinți sau într-o casă plină de ură.

Am plecat de la ea cu sufletul mai ușor și cu speranța că poate există o cale de ieșire. În seara aceea am încercat să vorbesc cu Irina despre ce mi-a spus mama ei. A izbucnit:

— Așa deci! Acum te plângi la mama?! Bravo! Să știi că nu ai nicio idee prin ce trec eu!

A început să plângă și s-a trântit pe pat. Am stat lângă ea fără să spun nimic. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu mai suntem doar doi oameni care se ceartă, ci doi oameni care suferă fiecare în felul lui.

Zilele au trecut greu. Am acceptat ajutorul Lidiei și am mers împreună la consiliere. Primele ședințe au fost un coșmar: reproșuri, lacrimi, tăceri apăsătoare. Dar încet-încet, am început să ne ascultăm unul pe altul. Am aflat că Irina se simte singură și copleșită de responsabilități, că îi e teamă că nu e o mamă bună sau o soție suficient de bună.

Eu i-am spus cât de mult mă doare distanța dintre noi și cât de neputincios mă simt când văd că nu pot schimba nimic.

Lidia a fost mereu acolo pentru noi — ne lua Daria în weekenduri ca să avem timp doar pentru noi doi, ne aducea mâncare gătită când vedea că suntem prea obosiți ca să gătim.

Au trecut luni până când am început să simțim din nou că suntem o familie. Nu e totul perfect — încă avem zile proaste, încă ne certăm uneori — dar acum știm că nu suntem singuri în lupta asta.

M-am întrebat adesea cum ar fi fost dacă n-aș fi avut curajul să accept ajutorul Lidiei. Poate că azi aș fi fost doar un alt bărbat divorțat care își vede copilul doar în weekenduri.

Acum, când mă uit la Irina cum adoarme lângă mine sau când o văd pe Daria râzând în brațele bunicii ei, îmi dau seama cât de important e să nu renunți atunci când totul pare pierdut.

Oare câți dintre noi au curajul să ceară ajutor atunci când viața devine prea grea? Și câți ar accepta sprijinul tocmai din partea persoanei de la care se așteptau cel mai puțin?