Între două lumi: Povestea mea despre libertate, vină și curaj

— Irina, nu te mai gândi la prostii! Nu-l dau pe Radu la nimeni! a tunat vocea lui Vlad prin telefon, în timp ce eu încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Era a treia oară în săptămâna aceea când încercam să discutăm despre custodie. Radu, băiatul nostru de opt ani, stătea în camera lui și desena, fără să știe că lumea lui se clatină din nou.

Nu era prima ceartă de genul acesta. De când Vlad s-a recăsătorit cu Simona, totul s-a schimbat. Nu mai voia să-l ia pe Radu nici măcar în weekenduri, motivând că Simona nu se simte pregătită să fie mamă vitregă. Dar nici nu suporta gândul că alt bărbat ar putea avea grijă de fiul lui. Și totuși, eu eram cea care trebuia să răspund la întrebările copilului: „De ce nu vine tata la serbare? De ce nu mă ia la el acasă?”

Într-o seară de iarnă, când vântul bătea cu putere peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești, am simțit că nu mai pot. M-am prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. Mama a venit lângă mine și m-a strâns în brațe.

— Irina, trebuie să-ți vezi de viața ta. Nu poți trăi mereu cu frica de ce zice Vlad sau lumea.

— Dar dacă Radu suferă? Dacă îl rănesc?

— O să sufere oricum dacă te vede nefericită.

Avea dreptate. Dar cum să-i explic unui copil că tatăl lui l-a abandonat fără să pară că-l vorbesc de rău? Cum să-i spun că nu e vina lui?

Într-o zi, la școală, Radu a venit acasă cu ochii roșii.

— Mami, colegii zic că nu am tată. Că tata nu mă vrea.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am luat în brațe și i-am spus că îl iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar știam că nu e de ajuns.

În acea perioadă l-am cunoscut pe Mihai. Era profesor de sport la școala unde mergea Radu. Ne-am întâlnit întâmplător la un eveniment și am început să vorbim. Era blând, răbdător și avea un fel aparte de a-l face pe Radu să râdă. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că pot respira.

Când Vlad a aflat că Mihai petrece timp cu noi, a izbucnit:

— Nu vreau ca alt bărbat să-i fie tată lui Radu! Dacă faci asta, te dau în judecată!

— Vlad, dar tu nu-l iei niciodată! Nu vrei să-l vezi!

— E copilul meu! Nu vreau să-l crească altcineva!

Am închis telefonul tremurând. M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire: nici nu puteam merge mai departe, nici nu puteam rămâne pe loc.

Mama lui Vlad m-a sunat într-o zi:

— Irina, știu că Vlad greșește, dar încearcă să nu-l superi. Știi cum e lumea la noi…

— Doamnă Maria, eu vreau doar ca Radu să fie fericit. Atât.

Zilele treceau greu. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „A găsit alt bărbat…”, „Săracul copil…” Mă simțeam judecată la fiecare pas. La magazin, la școală, chiar și la biserică.

Într-o seară, Mihai mi-a spus:

— Irina, eu vreau să fiu alături de tine și de Radu. Dar nu vreau să vă fac rău. Dacă simți că e prea mult pentru voi…

L-am privit lung. Îmi doream liniște, dar nu voiam să renunț la singura rază de speranță pe care o aveam.

Într-un final, am decis să merg la un mediator familial. Am reușit cu greu să-l conving pe Vlad să vină la o întâlnire. A stat încruntat tot timpul, dar când mediatorul l-a întrebat ce-și dorește pentru Radu, a tăcut mult timp.

— Să fie bine… a spus încet.

— Atunci lasă-mă să-i ofer asta, Vlad. Lasă-mă să-i dau o familie, chiar dacă e altfel decât ai visat tu.

Au urmat luni de negocieri și discuții aprinse. Simona a acceptat până la urmă ca Vlad să-l vadă pe Radu din când în când, iar el a început să vină la serbări și meciuri de fotbal. Nu era perfect, dar era un început.

Mihai a rămas alături de noi. Radu l-a întrebat într-o zi:

— Tu ești noul meu tati?

Mihai i-a zâmbit:

— Eu sunt Mihai și te iubesc foarte mult. Tati rămâne tati, dar eu sunt aici pentru tine oricând ai nevoie.

Am plâns atunci, dar erau lacrimi de ușurare.

Acum, după tot ce am trăit, mă întreb adesea: câți dintre noi trăim cu frica de gura lumii sau cu vina trecutului? Oare cât curaj ne trebuie ca să alegem fericirea copiilor noștri înaintea orgoliului sau a prejudecăților?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?