Ziua în care Adrian s-a întors schimbat: Secretul care ne-a destrămat familia

— De ce nu mă privești în ochi, Adrian? am întrebat, vocea tremurându-mi în timp ce ploaia bătea în geamurile apartamentului nostru din Pitești.

Era trecut de miezul nopții când a intrat pe ușă, cu valiza murdară de noroi și ochii pierduți undeva departe. Nu era bărbatul pe care îl lăsasem cu o săptămână înainte, zâmbind la telefon și promițându-mi că va aduce cozonac de la mama lui din București. Acum, stătea în prag, ud leoarcă, cu umerii căzuți și buzele strânse într-o linie subțire.

— Nu e nimic, Maria. Sunt doar obosit, a murmurat el, evitând să mă atingă.

Dar știam că nu era doar oboseala. Îl cunoșteam de opt ani, îi știam fiecare rid de pe frunte și fiecare gest nervos. În seara aceea, Adrian era un străin.

Am încercat să-l las să-și revină. Zilele următoare au trecut ca prin ceață: el pleca devreme la serviciu, se întorcea târziu și nu mai vorbea cu mine decât despre lucruri banale — facturi, cumpărături, vreme. Nici măcar nu mai aducea vorba despre copilul pe care ni-l doream amândoi atât de mult.

Într-o dimineață, când am găsit telefonul lui uitat pe masă, am simțit un impuls să-l verific. Nu eram genul gelos, dar ceva mă rodea. Am deschis ecranul și am văzut un mesaj de la „Irina – HR”: „Sper că ai ajuns cu bine acasă. Mi-e dor deja.”

Mi s-a făcut rău. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere, încercând să-mi adun gândurile. Poate era doar o glumă între colegi. Poate nu era ceea ce părea. Dar în adâncul sufletului știam adevărul.

În acea seară, când Adrian a venit acasă, l-am privit direct în ochi:

— Cine e Irina?

A ezitat o clipă, apoi a oftat adânc:

— Maria… nu vreau să te rănesc.

— Prea târziu pentru asta, i-am răspuns cu voce joasă.

Adevărul a ieșit la iveală ca un val rece: o aventură începută la o conferință, câteva luni de minciuni și promisiuni goale. Mi-a spus că nu a vrut niciodată să mă rănească, că totul a fost o greșeală. Dar fiecare cuvânt al lui era ca o rană nouă.

Am vrut să cred că putem trece peste asta. Am încercat să iert, să uit, să reconstruiesc ceva din ruinele viselor noastre. Mama mea, Elena, mi-a spus:

— Fata mea, oamenii greșesc. Dar tu trebuie să te întrebi dacă poți trăi cu umbra asta lângă tine.

Tatăl meu, Ion, a fost mai dur:

— Odată ce te-a trădat, n-o să mai fie niciodată la fel. Nu te umili!

Prietenii noștri comuni au început să bârfească. În orașul nostru mic, veștile circulau repede. Unii spuneau că am fost prea rece cu el, alții îl acuzau pe Adrian că nu știe ce vrea. Eu mă simțeam prinsă între rușine și furie.

Au urmat luni de tăcere apăsătoare între noi. Mergeam la terapie de cuplu la insistențele lui Adrian, dar fiecare ședință era o luptă între ce simțeam și ce voiam să simt. Îl vedeam cum se chinuie să repare ceva ce nu mai putea fi reparat.

Într-o seară de toamnă, după o ceartă aprinsă despre viitorul nostru, am cedat:

— Nu mai pot! Nu pot să trăiesc cu gândul că ai ales pe altcineva în locul nostru!

El a plâns pentru prima dată în fața mea. A încercat să mă țină în brațe, dar eu eram deja prea departe.

Divorțul a fost rapid și discret. Pentru lume am spus că ne-am despărțit amiabil. Doar familia și câțiva prieteni apropiați știau adevărul.

După despărțire, am rămas singură în apartamentul nostru gol. Fiecare colț îmi amintea de promisiunile făcute și nerespectate. Am început să ies mai mult cu sora mea, Roxana, care m-a ajutat să-mi găsesc din nou curajul de a visa.

Au trecut doi ani de atunci. Adrian s-a mutat la București cu Irina — sau cel puțin așa am auzit. Eu încă mai cred în iubire, dar nu mai sunt dispusă să accept jumătăți de adevăr.

Uneori mă întreb: dacă aș fi aflat mai devreme? Dacă aș fi putut ierta? Sau poate unele răni nu se vindecă niciodată cu adevărat?

Poate că fiecare dintre noi are o limită peste care nu poate trece. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că merită să lupți pentru o iubire trădată sau e mai bine să lași totul în urmă?