Întoarcerea lui Radu: O poveste despre iertare, trădare și curajul de a merge mai departe

— Irina, nu pot să mai stau. Nu sunt pregătit pentru asta.

Cuvintele lui Radu mi-au răsunat în urechi ca un ecou spart, în timp ce stăteam pe marginea patului, cu burta uriașă, simțind cum fetița mea se mișcă în pântece. Era decembrie, afară ningea liniștit, iar eu mă simțeam mai singură ca niciodată. Mama, în camera alăturată, plângea în surdină, încercând să nu mă audă. Dar eu știam. Știam că toată lumea mă judeca: „Cum să rămâi singură cu un copil? Ce-ai să faci acum?”

Au trecut trei ani de atunci. Trei ani în care am învățat să fiu mamă și tată pentru Maria. Trei ani în care am muncit la supermarketul din cartier, am făcut nopți albe cu febră și colici, am plâns pe ascuns când nu aveam bani de lapte praf sau când Maria mă întreba de ce nu are și ea tati ca ceilalți copii. Trei ani în care am simțit că mă sufoc sub greutatea privirilor din satul nostru mic din Buzău, unde fiecare știe totul despre toți.

Într-o zi de aprilie, când magnoliile abia înfloriseră și Maria se juca în curte cu păpușa ei preferată, l-am văzut pe Radu la poartă. Avea aceeași privire pierdută, dar părea mai bătrân cu zece ani. A bătut timid la poartă și inima mi-a luat-o razna.

— Irina… putem să vorbim?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama a ieșit val-vârtej din casă:

— Ce cauți aici? Nu ți-a fost destul cât ai făcut?

Radu a lăsat capul în jos:

— Vreau doar să vorbesc cu Irina. Te rog.

Am ieșit la poartă, cu Maria agățată de fusta mea.

— Cine e nenea, mami?

— Un prieten vechi, iubita mea. Intră în casă.

Am rămas singuri. Radu tremura.

— Irina, știu că nu merit nici să mă asculți… dar am greșit enorm. Am fost laș. M-am speriat. Am fugit de responsabilitate și de mine însumi. Dar nu am încetat niciodată să mă gândesc la tine… la fetiță… Vreau să repar ce-am stricat.

L-am privit lung. În mintea mea se derulau toate nopțile în care am plâns după el, toate momentele în care m-am simțit nedemnă și abandonată. Dar și toate zilele în care am fost puternică pentru Maria.

— Și ce vrei acum? Să te primesc înapoi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

A tăcut o clipă.

— Nu știu dacă poți să mă ierți. Dar vreau să fiu tată pentru Maria. Să vă ajut. Să încercăm din nou… dacă vrei.

Mama a ieșit din nou:

— Să nu-l crezi! Oamenii nu se schimbă! Ai uitat cum te-a lăsat? Ai uitat cum ai născut singură?

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una a trecutului dureros și una a speranței că poate Maria ar putea avea o familie completă.

În zilele următoare, Radu a venit zilnic. A adus jucării pentru Maria, a reparat gardul din spate, a stat cu ea cât eu eram la muncă. Maria s-a atașat repede de el — copiii iartă ușor. Eu însă… nu puteam uita.

Seara, după ce o culcam pe Maria, stăteam cu mama la masă.

— Irina, tu știi cel mai bine ce simți. Dar gândește-te: dacă îl primești iar și te rănește din nou? Dacă pleacă iar? Poți să suporți asta?

M-am uitat la mâinile mele crăpate de muncă și la chipul obosit din oglindă.

— Nu știu, mamă… Mi-e frică. Dar mi-e frică și să trăiesc toată viața cu regretul că n-am încercat.

Într-o duminică, Radu m-a invitat la o plimbare prin pădurea de lângă sat.

— Irina, vreau să-ți spun tot adevărul. Când am plecat… nu doar că m-am speriat. Am avut și alte probleme — datorii mari la jocuri de noroc. M-au amenințat niște oameni răi. Am fugit ca un laș. Dar acum sunt curat de doi ani. Am muncit în construcții la București, am pus bani deoparte… Vreau să fiu aici pentru voi.

M-am uitat la el — părea sincer. Dar rana era încă vie.

— Radu… nu pot să uit tot ce a fost. Nu pot să-ți promit nimic. Poate că Maria are nevoie de tine… dar eu? Eu nu știu dacă mai pot avea încredere.

A dat din cap trist:

— Înțeleg. Dar nu voi renunța să vă arăt că m-am schimbat.

Au trecut luni de zile în care Radu a încercat să repare ce-a stricat: a mers cu noi la doctor când Maria a avut gripă, m-a ajutat cu treburile casei, a stat lângă mine când am avut o criză de anxietate.

Satul a început să vorbească iar:

— L-a primit înapoi! Ce rușine!
— O să plece iar! O proastă!

Dar au fost și voci blânde:

— Poate omul chiar s-a schimbat…
— Copilul are nevoie de tată…

Într-o seară ploioasă, după ce Maria a adormit cu capul pe pieptul lui Radu, m-am uitat la el și l-am întrebat:

— Dacă te primesc înapoi… promiți că nu vei mai fugi niciodată?

A venit lângă mine și mi-a luat mâna:

— Îți jur pe tot ce am mai scump că nu voi mai pleca niciodată.

Și totuși… inima mea încă ezită. Oare merită iertarea? Oare pot risca din nou totul pentru o iubire care m-a distrus odată?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Ați risca totul pentru o nouă șansă sau ați merge mai departe singuri?