Când răbdarea mea s-a sfârșit: Ultimatumul pe care i l-am dat soțului meu

— Iar ești la mama ta? am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund furia care mocnea în piept.

— Da, Ioana, ce vrei să fac? A cumpărat un covor nou și nu se descurcă singură să-l întindă, mi-a răspuns Radu, cu tonul acela obosit pe care îl folosește mereu când vrea să închidă discuția.

Era a treia oară săptămâna asta când îl sunam și primeam același răspuns. Covorul ăla părea să fie mai important decât orice problemă din casa noastră. M-am uitat în jur: vase nespălate, hainele copiilor împrăștiate prin sufragerie, iar eu, singură, încercând să țin totul pe linia de plutire. M-am așezat pe marginea patului și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu mereu pe locul doi.

Când Radu a venit acasă, târziu, cu miros de fum de țigară și parfum străin pe haine, am simțit că explodez.

— Radu, trebuie să vorbim. Acum.

A oftat și s-a așezat pe canapea, fără să mă privească.

— Ce mai e acum, Ioana? Nu vezi că sunt obosit?

— Nu mă interesează cât ești de obosit! Sunt obosită și eu! Obosită să fiu mereu singură, să mă simt ca o cameristă în propria mea casă! De ce nu poți petrece timp cu noi? Cu mine? Cu copiii?

A tăcut. Apoi a ridicat din umeri.

— Mama are nevoie de mine. Tu nu înțelegi cât de greu îi e de când a rămas singură.

— Și eu am nevoie de tine! Copiii au nevoie de tine! Dar tu alegi mereu să fii acolo, nu aici!

Am simțit cum vocea mi se rupe. M-am ridicat brusc și am început să strâng hainele copiilor, doar ca să nu-l mai văd.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am pus nevoile lui înaintea mea. La toate zilele în care am acceptat scuzele lui, la toate promisiunile nerespectate. La început, credeam că e normal ca soacra mea, doamna Maria, să aibă nevoie de ajutor după ce a rămas văduvă. Dar după trei ani? Trei ani în care fiecare weekend era despre ea, fiecare vacanță planificată era anulată pentru că „mama nu se simte bine”.

A doua zi dimineață, copiii au plecat la școală fără să-l vadă pe Radu. El dormea dus, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am făcut cafeaua și m-am așezat la masă, privind pe geam la blocurile cenușii din cartierul nostru din București. Oare câte femei ca mine își beau cafeaua singure dimineața?

Când s-a trezit, l-am privit direct în ochi.

— Radu, nu mai pot. Ori alegi familia ta — eu și copiii — ori rămâi cu mama ta. Nu mai accept jumătăți de măsură.

A părut șocat. Nu cred că se aștepta vreodată să-i pun un ultimatum.

— Ioana, exagerezi! Cum să-mi ceri așa ceva? E mama mea!

— Și eu sunt soția ta! Copiii tăi sunt aici! Dacă nu poți să fii prezent pentru noi, atunci plecăm. Găsesc eu o soluție.

A început să ridice tonul, dar nu l-am mai ascultat. Am ieșit din bucătărie și m-am dus la baie, unde am plâns în liniște. În acea zi am început să caut apartamente de închiriat. Am vorbit cu sora mea, Alina, care mi-a spus:

— Ioana, nu ești singura care trece prin asta. Știi câte femei din blocul meu se plâng că bărbații lor sunt „băieții mamei”? Dar tu ai curaj. Dacă vrei să vii la mine până te pui pe picioare, te ajut cu drag.

M-au durut vorbele ei pentru că știam că are dreptate. În România, băieții crescuți de mame singure sau dominante ajung adesea să nu-și poată desprinde cordonul ombilical nici după ce își întemeiază propria familie.

În zilele următoare, Radu a încercat să mă convingă că exagerez. S-a dus la mama lui ca de obicei, iar eu am început să pun lucrurile copiilor în cutii mici. Când a văzut asta, s-a speriat.

— Chiar ai de gând să pleci?

— Da, Radu. Nu pot trăi într-o căsnicie în care sunt mereu pe locul doi.

A venit după mine în dormitor și pentru prima dată l-am văzut vulnerabil.

— Ioana… nu vreau să vă pierd. Dar nici nu pot s-o las pe mama singură.

— Nu-ți cer să o abandonezi! Îți cer doar să fii prezent aici! Să ne arăți că suntem importanți pentru tine!

A tăcut mult timp. În seara aceea nu s-a dus la mama lui. S-a jucat cu copiii și m-a ajutat la cină. Dar știam că lupta abia începe.

În weekend am mers împreună la doamna Maria. Când i-am spus direct:

— Doamnă Maria, avem nevoie ca Radu să fie mai mult cu noi acasă,

a privit spre fiul ei cu ochii umezi:

— Dragul mamei… dacă tu ești fericit acolo, eu mă descurc și singură.

Am simțit cum mi se rupe inima pentru ea — dar și pentru mine.

Au urmat luni grele. Radu a început terapia de cuplu cu mine. A fost greu să recunoască dependența față de mamă și cât rău ne făcea tuturor această relație dezechilibrată. Au fost certuri, lacrimi și momente când am vrut să renunțăm amândoi.

Dar încet-încet am început să ne regăsim ca familie. Copiii au simțit schimbarea și au devenit mai veseli. Eu am început să mă simt din nou văzută și iubită.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine punând acel ultimatum sau dacă ar fi trebuit să mai am răbdare. Dar oare cât timp trebuie o femeie să accepte să fie mereu pe locul doi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?