M-a părăsit în luna a noua de sarcină, apoi s-a întors după trei ani cerând iertare

— Nu pot să mai fac asta, Ana. Nu pot!
Cuvintele lui Vlad au răsunat ca un tunet în bucătăria mică, unde abia mai încăpeam printre cutiile cu scutece și hainele de bebeluș. Aveam burta atât de mare încât abia mă puteam ridica de pe scaun. Era februarie, iar afară ningea ca-n basme, dar în mine era doar frig.
— Ce nu poți să mai faci? am întrebat, cu vocea tremurândă.
— Să fiu aici. Să fiu tată. Să fiu soț. Nu sunt pregătit.
Apoi a luat geaca din cuier și a ieșit. Ușa s-a trântit și a rămas doar ecoul pașilor lui pe scara blocului.

Așa a început iadul meu. După opt ani împreună, după ce ne-am căsătorit doar pentru că am rămas însărcinată, Vlad a decis că nu poate duce povara unei familii. Nici măcar nu apucasem să ne obișnuim unul cu altul în aceeași casă; fiecare avusese mereu spațiul lui, libertatea lui. Când am rămas gravidă, părinții mei au insistat să ne căsătorim. El a acceptat fără tragere de inimă, iar eu m-am agățat de speranța că totul se va schimba odată cu venirea copilului.

Dar nu s-a schimbat nimic. Ba chiar s-a rupt totul.

În noaptea aceea, am stat pe podeaua bucătăriei și am plâns până am adormit. M-am trezit dimineața cu fața umflată și cu o durere surdă în burtă. Am sunat-o pe mama:
— Mamă, Vlad a plecat.
A venit într-o oră, fără să spună nimic. M-a luat în brațe și mi-a șoptit la ureche:
— O să trecem și peste asta, Ana.

Au urmat zile lungi și grele. Am născut singură, cu mama lângă mine și cu asistentele care încercau să mă încurajeze:
— O să fie bine, dragă! Ești puternică!
Dar nu mă simțeam deloc puternică. Mă simțeam trădată și abandonată.

Am numit-o pe fetița mea Ilinca, după bunica mea care m-a crescut cu povești despre curaj și demnitate. Ilinca a fost lumina din întunericul meu. Am învățat să fiu mamă din mers: nopți nedormite, colici, febră, griji pentru bani și pentru viitor. Am revenit la serviciu la șase luni după naștere, lăsând-o pe Ilinca cu mama. Tata nu vorbea prea mult despre Vlad, dar îl vedeam cum strânge din maxilare când îi auzea numele.

Prietenii mei au dispărut rând pe rând. Unii nu știau ce să spună, alții nu voiau să se implice. Am rămas doar eu, Ilinca și părinții mei. În fiecare seară mă uitam la poza de la nuntă: eu zâmbind larg, el privind undeva în depărtare. Nu am avut niciodată curajul să o arunc.

Au trecut trei ani. Ilinca mergea la grădiniță și vorbea deja ca un om mare:
— Mami, de ce nu am și eu tati ca ceilalți copii?
Îi spuneam mereu că tati e departe, dar o iubește. Mințeam pentru că nu știam cum să-i explic adevărul fără să-i frâng inima.

Într-o seară de toamnă, când ploua mărunt și Ilinca colora la masa din bucătărie, cineva a bătut la ușă. Am deschis și l-am văzut pe Vlad. Avea barba crescută, ochii obosiți și o geantă mică pe umăr.
— Ana… pot să intru?
Am rămas blocată în ușă.
— Ce cauți aici?
— Vreau să vorbim. Vreau să-mi văd fata.
Ilinca s-a uitat curioasă la el:
— Cine e nenea?
Vlad a îngenuncheat în fața ei:
— Eu sunt tati.
Ilinca s-a ascuns după mine, iar eu simțeam cum mi se rupe sufletul.

A urmat o discuție lungă și grea. Vlad plângea și își cerea iertare:
— Am fost un laș. Mi-a fost frică de responsabilitate. Am crezut că dacă fug, scap de tot… dar nu am scăpat de nimic. Mi-e dor de tine și vreau să fiu tată pentru Ilinca.

Mama l-a privit rece:
— Ai lăsat-o când avea cea mai mare nevoie de tine. Crezi că poți repara totul cu niște lacrimi?
Tata nici nu a vrut să-l vadă.

În următoarele luni, Vlad a încercat să se apropie de Ilinca: o ducea în parc, îi aducea jucării, îi citea povești. Fetița era confuză: îl plăcea pentru că era atent cu ea, dar simțea că ceva nu e în regulă.

Eu? Eu eram un amestec de furie și dorință de liniște. Îl uram pentru ce mi-a făcut, dar vedeam cât de mult se străduiește acum. Prietenele mele mă întrebau:
— Poți să-l ierți? Poți să ai din nou încredere?
Nu știam ce să răspund.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, Vlad mi-a spus:
— Ana, vreau să fim din nou o familie.
L-am privit lung:
— O familie nu se construiește pe ruinele trecutului. Poate doar pe adevăr și iertare… dar nu știu dacă pot.

Acum stau la fereastră și mă uit la Ilinca jucându-se cu Vlad în parc. Îmi dau seama că viața nu e niciodată alb sau negru; e plină de nuanțe dureroase și decizii imposibile.

Oare putem ierta cu adevărat pe cineva care ne-a frânt inima? Sau doar ne mințim că timpul vindecă totul? Voi ce ați face în locul meu?