Între două focuri: Povestea unui apartament și a unei familii dezbinate

— Nu pot să cred că refuzi, Vlad! Ești fratele ei, chiar dacă nu de sânge! vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață.

Am strâns cana între palme, încercând să-mi ascund tremurul. Era a treia oară săptămâna asta când discuția ajungea aici. Apartamentul bunicii din Drumul Taberei, singura mea siguranță, devenise subiect de scandal. Sorina, sora mea prin alianță, se mutase recent în București cu soțul ei, Radu, și cu fetița lor de trei ani. Nu aveau bani de chirie și nici perspective clare. Mama, mereu cu inima largă pentru toți, mă privea ca și cum aș fi un străin.

— Mamă, nu e atât de simplu. Știi bine că am muncit ani de zile în Anglia ca să pot renova apartamentul ăsta. E tot ce am! Am nevoie de el, nu pot să-l dau pur și simplu…

— Dar Sorina are copil mic! Tu ești singur, Vlad. Ce-ți trebuie ție două camere? Nu vezi că se chinuie? Dacă bunica ar fi trăit, sigur i-ar fi ajutat!

M-am ridicat brusc de la masă. Simțeam cum mă sufoc între pereții aceia încărcați de amintiri. Bunica nu ar fi pus niciodată presiune pe mine. Ea știa cât am tras să ajung aici. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. De jos se auzea gălăgia copiilor care se jucau printre blocuri, iar mirosul de tei îmi amintea de verile copilăriei.

Telefonul a vibrat. Era un mesaj de la Sorina: „Vlad, te rog, gândește-te la noi. Nu avem unde să mergem. Radu e disperat. Nu vrem să-ți luăm nimic, doar să ne ajuți o perioadă.”

O perioadă… Dar știam cum merg lucrurile în familie. Odată ce le-aș fi dat cheia, nu ar mai fi plecat niciodată. Radu era genul care profita de orice ocazie. Îmi aminteam cum la nuntă a cerut bani cu împrumut de la toată lumea și nu a mai dat niciun leu înapoi.

Seara, când am ajuns acasă după serviciu, mama mă aștepta pe hol cu ochii roșii.

— Vlad, nu vreau să ne certăm. Dar trebuie să înțelegi că familia e tot ce avem. Dacă nu-i ajuți tu, cine?

— Mamă, dar eu cine mă ajută? Dacă rămân fără nimic? Dacă mă dau afară de la muncă? Cine are grijă de mine?

A tăcut. Pentru prima dată am văzut-o ezitând. Dar apoi a oftat și a spus încet:

— Poate că ai dreptate… dar nu pot să nu mă gândesc la Sorina și la fetița ei.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartament, atingând mobila veche a bunicii, fotografiile din rame prăfuite, covorul persan pe care alergam când eram mic. M-am întrebat dacă nu cumva sunt egoist. Dacă nu cumva ar trebui să renunț la tot pentru liniștea familiei.

A doua zi m-am întâlnit cu Sorina la o cafenea din centru. Era obosită, cu cearcăne adânci și privirea pierdută.

— Vlad, știu că nu e ușor… Dar Radu nu mai suportă să stea cu părinții lui. Se ceartă mereu. Fetița plânge noaptea… Nu cerem mult. Doar câteva luni până ne punem pe picioare.

— Sorina, tu mă știi bine. Nu sunt rău la suflet. Dar apartamentul ăsta e tot ce am. Dacă vi-l dau vouă… unde mă duc eu dacă rămân fără serviciu? Cine mă ajută?

A lăsat capul în jos.

— Poate ai dreptate… Dar mama zice că nu vrei să ne ajuți pentru că nu suntem frați adevărați.

Cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice altceva. Am simțit cum mi se strânge inima.

— Nu e adevărat! Am făcut tot ce am putut pentru voi! Dar nu pot să-mi dau viața peste cap doar pentru că așa vrea mama!

Am plecat fără să ne luăm rămas-bun. Pe drum spre casă m-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcusem pentru familie: banii trimiși din străinătate, serile pierdute la muncă în loc să ies cu prietenii, dorul de casă care mă măcina în fiecare zi.

Câteva zile mai târziu, mama a venit la mine cu o pungă de plase pline cu mâncare.

— Să nu crezi că dacă n-ai vrut să-i ajuți pe Sorina și Radu eu te las baltă! Ești băiatul meu și te iubesc orice ar fi… Dar inima mea e ruptă în două.

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mulți ani.

— Mamă, eu nu vreau să vă pierd pe niciunul… Dar nici nu pot trăi cu sentimentul că sunt mereu cel care trebuie să renunțe la tot.

A venit lângă mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Poate că ar trebui să vorbim toți trei și să găsim o soluție împreună…

Așa am făcut. Ne-am întâlnit toți la apartament. Am discutat ore întregi: despre bani, despre viitor, despre ce înseamnă cu adevărat familia.

În final am decis că Sorina și Radu pot sta temporar într-una dintre camere, dar cu un contract clar și o perioadă limitată. Mama a promis că va încerca să nu mai pună presiune pe mine.

Nu știu dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am pierdut ceva din mine pe drum… Dar știu sigur că uneori trebuie să-ți aperi limitele chiar și atunci când doare cel mai tare.

Oare câți dintre voi ați trecut prin astfel de situații? Cât sunteți dispuși să sacrificați pentru familie înainte ca totul să devină prea mult?