Nunta care nu a mai fost: „În timp ce visam la rochia de mireasă, logodnicul meu și tatăl lui îmi vindeau casa”

— Irina, ai văzut invitațiile? Mama ta vrea să le trimitem săptămâna asta! vocea entuziasmată a surorii mele, Ana, răsună în bucătărie. Eu stau la masă, cu o ceașcă de cafea rece în față, privind absentă pe geam. În mintea mea, totul ar trebui să fie perfect: rochia, florile, casa noastră nouă din cartierul liniștit de la marginea Brașovului. Dar ceva mă roade de câteva zile. Vlad, logodnicul meu, e tot mai distant.

— Da, sigur… răspund mecanic. Îmi mușc buza și încerc să-mi alung gândurile negre. Poate e doar stresul nunții, îmi spun. Poate e normal să fie așa.

În seara aceea, Vlad ajunge târziu acasă. Îl aud vorbind la telefon pe hol, cu voce joasă:

— Da, tată… Nu știe nimic. O să-i spunem după ce semnăm actele…

Inima mi se oprește pentru o clipă. Mă ascund după ușa dormitorului și încerc să trag cu urechea.

— Nu, nu poate afla acum. E prea mult cu nunta… Da, da, mă ocup eu de tot.

Când intră în cameră, zâmbește forțat:

— Ai stat mult trează? mă întreabă.

— Da… mă gândeam la lista de invitați. Tu?

— Am avut ceva de rezolvat cu tata. Nimic important.

Îl privesc atent. Ochii lui evită ai mei. Îmi vine să-l întreb direct ce ascunde, dar nu am curaj. Îmi spun că poate exagerez.

A doua zi, primesc un telefon ciudat de la o agenție imobiliară:

— Bună ziua, doamna Popescu? Sunt Andreea de la ImobExpert. Voiam să vă întreb dacă putem programa o vizionare pentru casa din Strada Viorelelor?

Rămân fără aer.

— Ce vizionare? Casa nu e de vânzare!

— Domnul Vlad Popescu și tatăl dumneavoastră au semnat deja contractul de intermediere…

Nu mai aud restul conversației. Mâinile îmi tremură. Fug la Vlad, care tocmai se pregătește să plece la serviciu.

— Vlad! Ce se întâmplă cu casa? De ce am primit telefon de la agenție?

Îngheață pe loc. Își trece mâna prin păr și evită să mă privească.

— Irina… voiam să-ți spun… Tata are niște probleme financiare și… a trebuit să vindem casa.

— SĂ VINDEȚI?! Era casa noastră! Unde vom locui după nuntă?

— O să găsim altceva… Nu te panica acum!

Simt cum mi se prăbușește lumea. Toate visele mele despre căminul nostru dispar într-o clipă. Mama intră în cameră exact atunci:

— Ce s-a întâmplat?

Nu pot vorbi. Vlad încearcă să explice:

— Doamnă Maria, vă rog să mă înțelegeți… Tata are datorii mari la bancă și…

Mama îl întrerupe:

— Și tu ai crezut că poți ascunde asta de Irina? Că poți vinde casa fără să ne spui?

Vlad tace. Tata intră și el în sufragerie, atras de gălăgie.

— Ce-i aici?

— Casa noastră nu mai e a noastră! urlu eu printre lacrimi.

Tata îl privește pe Vlad cu o furie pe care nu i-am mai văzut-o niciodată:

— Ieși din casa mea! Acum!

Vlad încearcă să spună ceva, dar mama îl împinge spre ușă:

— Nu vreau să te mai văd! Ai distrus tot!

După ce pleacă, mă prăbușesc pe canapea. Ana mă ia în brațe și plâng amândouă mult timp. Seara târziu, primesc un mesaj de la Vlad:

„Îmi pare rău. N-am avut de ales. Tata m-a rugat… Am vrut doar să-l ajut.”

Îl blochez fără să răspund. Zilele următoare sunt un coșmar: rudele sună să întrebe despre nuntă, mama plânge pe ascuns, tata nu vorbește cu nimeni. Eu stau în camera mea și privesc rochia de mireasă atârnată pe ușă.

Într-o seară, Ana intră la mine:

— Irina… Poate că e mai bine așa. Dacă te-a putut trăda acum, ce-ar fi făcut peste ani?

O privesc printre lacrimi:

— Dar eu chiar l-am iubit…

— Și noi te iubim pe tine. O să treci peste asta.

Încep încet-încet să-mi revin. Merg la serviciu, ies cu prietenele, încerc să uit. Dar rana rămâne acolo. Mă gândesc mereu: cum poți avea încredere într-un om care îți ascunde lucruri atât de importante? Cum poți construi o viață pe minciună?

Peste câteva luni îl văd pe Vlad întâmplător în oraș. E palid, tras la față.

— Irina…

Nu-i răspund. Trec mai departe cu capul sus.

Acum, când privesc în urmă, știu că am făcut alegerea corectă. Dar încă mă întreb: cât de bine îi cunoaștem pe cei pe care îi iubim? Și cât de mult putem ierta atunci când ne trădează cei mai apropiați oameni?