Trei iubiri, o singură viață: Povestea mea între dorință, pierdere și regăsire

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei înguste din apartamentul nostru din Drumul Taberei. Era trecut de miezul nopții, iar lumina chioară a neonului arunca umbre ciudate pe fața Ilincăi. Ea stătea rezemată de chiuvetă, cu mâinile încrucișate la piept, privindu-mă ca și cum nu mă recunoștea.

— Și ce vrei să facem, Vlad? Să aruncăm totul la gunoi după atâția ani? Să pleci iar, ca data trecută?

Mi-am mușcat buza. Nu era prima ceartă, dar de data asta simțeam că nu mai pot duce povara. Povestea mea nu începe cu Ilinca, dar ea a fost prima mea iubire adevărată. Ne-am cunoscut la liceu, la balul bobocilor, când mi-a zâmbit timid și mi-a spus că îi place cum dansez. Eram doi copii cu vise mari și buzunare goale. Am crescut împreună, am trecut prin sesiuni, chirii mizere și joburi prost plătite. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră cu pereți subțiri ca hârtia și am crezut că dragostea ne va ține de cald.

Dar viața nu e ca în filmele romantice. După cinci ani, rutina ne-a sufocat. Ilinca lucra nopțile la spital, eu mă chinuiam cu un job la call-center. Ne vedeam rar, vorbeam și mai rar. Într-o seară, am găsit un mesaj pe telefonul ei: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd.” Semnat: Radu. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am confruntat-o, iar ea a recunoscut totul printre lacrimi: „Nu știu ce s-a întâmplat… M-am simțit singură.”

Am plecat atunci fără să privesc înapoi. Am dormit pe canapeaua lui Cătălin două luni, încercând să-mi adun bucățile. Prietenii mă îndemnau să ies din nou în oraș, dar eu nu voiam decât să uit. Așa am cunoscut-o pe Ana, la o petrecere unde nu voiam să fiu. Avea părul scurt și râdea zgomotos. Era opusul Ilincăi: directă, impulsivă, fără frici. M-a atras ca un magnet.

— Nu-ți fie frică să te arunci cu capul înainte! mi-a spus într-o noapte, când stăteam pe acoperișul blocului ei din Militari și priveam luminile orașului.

Cu Ana am trăit cea mai intensă perioadă din viața mea. Am călătorit prin țară cu trenul, am dormit pe plajă la Vama Veche, am făcut dragoste sub stele. Dar intensitatea asta avea un preț: certuri violente, gelozii absurde, promisiuni încălcate. Ana era ca focul – te încălzea sau te ardea până la os.

Într-o zi, am găsit-o plângând pe balcon.

— Vlad… Nu pot să fiu femeia de care ai nevoie. Eu nu știu să stau locului… Nu știu să iubesc altfel decât haotic.

Am încercat să o conving că putem face lucrurile să meargă, dar ea a plecat fără să privească înapoi. Am rămas din nou singur, cu sufletul făcut zob.

Anii au trecut. M-am refugiat în muncă, am avansat la birou, mi-am cumpărat un apartament mic în Titan. Viața părea că se așază pe un făgaș normal, dar inima mea rămânea goală. Până într-o zi de toamnă când am întâlnit-o pe Maria la o conferință despre literatură română contemporană.

Maria era profesoară de limba română la un liceu din București. Avea ochii verzi și vorbea cu pasiune despre poezie. Ne-am văzut de câteva ori la cafeneaua de lângă Universitate și am simțit că pot respira din nou.

— Știi ce cred eu? m-a întrebat într-o seară ploioasă.
— Ce?
— Că oamenii nu se întâlnesc întâmplător. Fiecare vine cu o lecție pentru celălalt.

Cu Maria am descoperit liniștea după furtună. Nu era pasiunea nebună din relația cu Ana sau familiaritatea dureroasă din cea cu Ilinca. Era altceva: o complicitate tăcută, o acceptare a imperfecțiunilor celuilalt.

Dar nici această iubire nu a fost scutită de încercări. Mama mea s-a îmbolnăvit grav și a trebuit să mă mut temporar la Ploiești ca să o îngrijesc. Maria a încercat să mă susțină de la distanță, dar distanța a devenit zid între noi. Mesajele s-au rărit, apelurile au devenit scurte și reci.

Într-o zi, mi-a scris: „Vlad, cred că drumurile noastre se despart aici. Ai nevoie de timp pentru tine și familia ta. Eu nu vreau să fiu o povară.”

Am citit mesajul de zeci de ori, încercând să găsesc un sens sau o vină clară. Dar nu era nimeni de vină – doar viața care ne-a tras în direcții diferite.

Acum stau singur în bucătăria apartamentului meu din Titan și privesc ploaia care bate în geamuri. Mă gândesc la Ilinca, Ana și Maria – trei femei care m-au iubit fiecare în felul ei și care m-au învățat ceva despre mine însumi.

M-am întrebat adesea dacă există iubirea aceea care durează o viață sau dacă suntem meniți să trecem prin mai multe iubiri ca să ne descoperim pe noi înșine.

Poate că nu toate iubirile sunt menite să dureze pentru totdeauna. Poate că unele vin doar ca să ne arate cine suntem cu adevărat.

Voi ce credeți? E mai bine să iubești intens și să pierzi sau să nu riști deloc? Ce ați alege dacă ați putea da timpul înapoi?