Nu trebuie să urăsc: Povestea mea cu fostul soț

— Mamă, tu chiar nu vezi cât de absurdă e situația asta? — vocea Irinei, fiica mea cea mare, răsuna în bucătărie ca un ecou al propriei mele îndoieli. Era târziu, ploua mărunt afară, iar eu încă nu reușisem să mă dezmeticesc după telefonul primit cu două ore în urmă. Doru, fostul meu soț, era la spital, diagnosticat cu cancer pancreatic. Nu mai vorbisem cu el de luni bune, iar ultima dată când ne-am văzut fusese la parastasul mamei lui.

— Irina, nu e vorba despre ce e absurd sau nu. E vorba despre omenie. — am încercat să-mi păstrez calmul, deși inima îmi bătea nebunește. — Tatăl tău are nevoie de ajutor. Nu pot să-l las singur.

— Dar el te-a lăsat pe tine singură! Ai uitat cum a plecat? Cum te-a făcut să suferi? — s-a răstit ea, cu ochii umezi de furie.

Nu uitasem. Niciodată nu uiți cu adevărat. Doru plecase într-o zi de vară, după douăzeci și trei de ani de căsnicie, lăsând în urmă o casă goală și două fete adolescente care nu înțelegeau de ce părinții lor nu se mai iubesc. El și-a refăcut viața repede, cu o femeie mai tânără, iar eu am rămas să adun cioburile unei familii destrămate.

Anii au trecut. Am învățat să trăiesc fără el, să mă bucur de nepoți, să-mi găsesc liniștea în grădină sau la biserică. Relația noastră s-a redus la politețuri reci la mesele de Crăciun sau la zilele de naștere ale copiilor. Niciodată nu ne-am certat în public, dar nici nu ne-am împăcat cu adevărat.

Acum însă, totul părea să se întoarcă împotriva firii. Doru era singur; noua lui soție îl părăsise când boala a început să-l macine. Prietenii lui dispăruseră ca prin farmec. Copiii noștri erau prea ocupați cu viețile lor ca să-i fie aproape. Și atunci m-a sunat pe mine.

— Nu pot să-l las așa, Irina. Oricât de mult m-ar durea trecutul, nu pot să-l urăsc. — am spus încet, aproape șoptit.

Irina a oftat și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu gândurile mele și cu o ceașcă de ceai rece.

A doua zi dimineață am mers la spital. Doru era palid, slăbit, dar ochii lui albaștri încă aveau acea sclipire ironică pe care o știam atât de bine.

— Nu credeam că o să vii… — a murmurat el.

— Nici eu nu credeam că o să mă chemi. — i-am răspuns sec.

A zâmbit amar. Între noi plutea o tăcere grea, ca o ceață densă care nu se lasă risipită nici măcar de amintirile frumoase.

— Știi… am greșit mult față de tine. — a spus după câteva minute.

— Știu. Dar nu despre asta e vorba acum.

Am început să-l vizitez zilnic. Îi aduceam supă caldă sau haine curate. Îi citeam din ziarele preferate și îi povesteam despre nepoți. Uneori stăteam pur și simplu lângă el, fără să spunem nimic. Alteori plângea în tăcere, iar eu îi țineam mâna fără să-l întreb nimic.

Copiii noștri au reacționat diferit. Irina m-a acuzat că mă umilesc inutil; Sorin, fratele ei mai mic, a venit o dată la spital și apoi n-a mai dat niciun semn. Prietenii mei m-au privit cu milă sau cu neîncredere: „Ești prea bună pentru lumea asta”, mi-a spus vecina Stela într-o zi.

Dar eu nu făceam asta pentru imagine sau pentru iertare. O făceam pentru mine. Pentru liniștea mea sufletească. Pentru că nu voiam să port povara urii până la sfârșitul vieții mele.

Într-o seară, când Doru era deja foarte slăbit, mi-a spus:

— Îți mulțumesc că ai venit. Nici nu știi cât contează pentru mine…

— Poate că știu mai bine decât crezi… — i-am răspuns și am simțit cum mi se rupe inima.

A murit la câteva zile după aceea. La înmormântare am fost privită ca o ciudată: fosta soție care a stat la căpătâiul bărbatului care a părăsit-o. Copiii mei au stat la distanță; rudele au șoptit pe la colțuri; unii m-au judecat, alții m-au compătimit.

Dar eu știam că am făcut ce trebuia. Am ales să nu urăsc. Să fiu om până la capăt.

Acum, când stau singură în sufragerie și privesc fotografia noastră veche din tinerețe, mă întreb: Oare cât de greu ne este nouă, românilor, să iertăm? Să ne desprindem de trecut fără să ne otrăvim sufletul cu ură? Poate că uneori curajul adevărat nu e să pleci sau să rupi totul, ci să rămâi om chiar și atunci când ai toate motivele să fii altfel.