Când Fostul Meu Soț a Uită Că Exist: Povestea Unei Trădări și a Unei Alegeri Grele

— Irina, te rog, răspunde-mi! Nu știu la cine altcineva să apelez…

Vocea lui Vlad răsuna în telefon, spartă de disperare și ploaia care bătea în geamurile mele. Era trecut de miezul nopții și, deși nu mai vorbisem de aproape doi ani, am simțit cum inima mi se strânge. Am ezitat o clipă, cu telefonul în mână, privind spre poza cu noi doi de pe raft — singura pe care nu am avut curajul s-o arunc.

— Ce vrei, Vlad? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Am nevoie de ajutorul tău. Nu pot să-ți explic totul acum, dar… te rog, Irina, nu mă lăsa la greu.

Mi-am amintit instantaneu de zilele când Vlad era pe val. Când îmi aducea flori fără motiv, când mă lua de mână pe stradă și mă făcea să mă simt cea mai norocoasă femeie din lume. Atunci, lumea lui era plină de prieteni, afaceri prospere și promisiuni. Dar, odată ce a început să urce tot mai sus, eu am devenit invizibilă. Mesele noastre tăcute, serile petrecute singură în apartamentul nostru din București, mesajele la care răspundea după ore întregi…

— Vlad, ai uitat că exist când ți-a fost bine. De ce aș fi eu cea care te salvează acum?

A urmat o tăcere grea. Am auzit doar respirația lui sacadată și picurii de ploaie care păreau să bată ritmul durerii mele.

— Pentru că… pentru că tu ai fost mereu acolo pentru mine. Și pentru că nu mai am pe nimeni.

Am închis ochii. M-am gândit la mama mea care mereu îmi spunea: „Irina, nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare, nici măcar dacă l-ai iubit.” Dar vocea lui Vlad mă trăgea înapoi în trecutul nostru comun.

A doua zi dimineață m-am trezit cu un mesaj lung de la el. Afacerea lui cu mobilier s-a prăbușit după ce partenerul l-a trădat. Era dator vândut la bancă și risca să-și piardă apartamentul. Nu avea cui să ceară ajutor — părinții lui erau bolnavi, sora lui plecată în Italia, iar prietenii din vremea bună dispăruseră ca prin farmec.

Am mers la serviciu ca un robot. Colega mea, Camelia, a observat imediat că sunt absentă.

— Ce ai pățit? Pari că ai văzut o fantomă.

— Poate chiar am văzut… i-am răspuns cu jumătate de gură.

Camelia știa totul despre Vlad. Fusese martora lacrimilor mele după divorț, când am aflat că Vlad mă înșela cu o clientă importantă. Știa cât de greu mi-a fost să mă ridic din nou.

— Nu te întoarce acolo, Irina. Oamenii nu se schimbă peste noapte.

Avea dreptate. Dar ceva în mine nu mă lăsa să-l ignor complet pe Vlad. Poate era amintirea bărbatului care mă făcea să râd până la lacrimi sau poate doar dorința de a nu fi ca el — indiferentă la suferința altuia.

Seara am acceptat să ne vedem într-o cafenea micuță din centru. Vlad arăta obosit, cu cearcăne adânci și hainele șifonate. Nu mai era bărbatul sigur pe el din trecut.

— Irina… știu că nu merit nimic de la tine. Dar dacă poți… dacă vrei…

— Ce vrei concret? am întrebat tăios.

— Am nevoie de o garanție pentru bancă. Dacă nu găsesc pe cineva care să semneze pentru mine… pierd totul.

Am simțit cum sângele mi se urcă în obraji. Să fiu eu cea care riscă totul pentru el? După ce m-a uitat ca pe o haină veche?

— Vlad, tu știi ce-mi ceri? Dacă nu reușești să plătești, banca vine după mine!

— Știu… dar n-am pe nimeni altcineva.

Am plecat fără să-i promit nimic. Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru el, la cum m-a lăsat singură când aveam nevoie de el cel mai mult. Dar și la omul care mi-a fost odată sprijin și iubire.

A doua zi am vorbit cu tata la telefon.

— Irina, tu trebuie să te gândești la tine acum. Nu poți salva pe toată lumea. Dacă îl ajuți iar te va răni.

Dar tata nu știa totul despre vinovăția care mă apăsa — despre faptul că poate și eu am greșit cândva, că poate n-am luptat destul pentru noi.

În cele din urmă am decis să-l ajut cu o sumă mică de bani, dar nu am semnat nicio garanție pentru el. Vlad a fost dezamăgit, dar a acceptat. A plecat fără să se uite înapoi.

Au trecut luni de atunci și încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că uneori trebuie să alegem între inimă și rațiune, chiar dacă doare.

Mă uit la poza noastră veche și mă întreb: oare cât valorează iertarea? Și câte șanse merită cineva care te-a uitat când îi era bine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?