Fratele meu și soția lui s-au mutat la noi, iar acum toți se așteaptă să plec eu

— Nu mai avem unde să mergem, mama, trebuie să ne ajuți! vocea lui Radu răsuna în sufrageria mică, plină de cutii și valize. Ioana stătea lângă el, cu ochii în pământ, iar eu mă uitam la ei de pe canapeaua care, până atunci, fusese refugiul meu după zilele lungi de muncă la supermarket.

Mama oftează adânc. Tata nu spune nimic, doar își aprinde o țigară și iese pe balcon. Simțeam cum aerul se îngroașă între noi. Apartamentul nostru din cartierul Titan nu fusese niciodată spațios, dar acum părea sufocant. Două camere pentru cinci adulți. Cineva trebuia să cedeze.

— O să ne descurcăm cumva, spune mama încercând să zâmbească. Dar privirea ei se oprește asupra mea. Știam ce urmează. Eu eram cea fără familie, fără copii, fără „responsabilități”. Eu eram cea care putea pleca cel mai ușor.

— Victoria, poate găsești tu ceva cu chirie…

M-am ridicat brusc. — Cum adică? Eu am stat aici mereu! De ce trebuie să plec eu?

Radu ridică din umeri, evitând să mă privească. — Noi nu avem unde merge. Tu ești tânără, te descurci…

M-am simțit trădată. Întotdeauna am fost sora „responsabilă”, cea care a rămas acasă să aibă grijă de părinți când Radu a plecat la facultate la Cluj și apoi s-a mutat cu Ioana. Acum, când viața lor s-a dat peste cap — pierduseră apartamentul din cauza datoriilor — tot eu trebuia să fac sacrificiul.

Seara aceea a fost începutul unui coșmar care părea că nu se mai termină. În fiecare dimineață mă trezeam mai devreme ca să nu mă întâlnesc cu Ioana în baie. Radu ocupa sufrageria cu laptopul lui și discuțiile interminabile despre „oportunități de afaceri”. Mama gătea pentru toți, dar nu mai găsea timp să stea cu mine la cafea. Tata era tot mai tăcut.

Într-o duminică, când am venit acasă după o tură obositoare la muncă, am găsit-o pe Ioana plângând în bucătărie.

— Nu mai pot, Victoria… simt că nu sunt dorită aici.

Am oftat. — Nici eu nu mă simt dorită. Dar e casa părinților mei…

— Și ai mei m-au întrebat de ce nu ne mutăm la ei, dar Radu nu vrea. Zice că aici e familia lui.

Am simțit un nod în gât. Familia lui? Dar eu ce sunt?

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Tata a început să doarmă pe canapea, iar eu împărțeam camera cu mama. Radu și Ioana ocupau cealaltă cameră. Mesele erau tăcute sau pline de reproșuri mascate.

— Nu putem continua așa! am izbucnit într-o seară.

— Ce vrei să facem? a întrebat mama resemnată.

— Să stabilim niște reguli! Să știm fiecare ce are de făcut!

Am făcut un tabel cu sarcini: cine spală vasele, cine face curat, cine merge la cumpărături. Dar nu era vorba doar de treburi casnice. Era vorba de spațiu, de intimitate, de dreptul fiecăruia la liniște.

Radu a început să mă evite. Ioana era tot mai retrasă. Mama încerca să împace pe toată lumea, dar era evident că suferă. Tata a început să petreacă tot mai mult timp la vecinul de la trei.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu — care mi-a spus că sunt egoistă și că nu înțeleg ce înseamnă să ai o familie — am ieșit pe balcon și am plâns în hohote.

A doua zi dimineață, mama m-a găsit făcându-mi bagajele.

— Unde pleci?

— Nu știu încă… Poate la o colegă sau poate găsesc ceva cu chirie aproape de serviciu. Dar nu mai pot aici.

Mama m-a îmbrățișat strâns.

— Îmi pare rău că s-a ajuns aici…

— Și mie…

Am plecat cu două valize și un rucsac. Am dormit câteva nopți pe canapeaua unei prietene din liceu. Am început să caut garsoniere de închiriat, dar prețurile erau uriașe pentru salariul meu de casieră.

Într-o zi m-a sunat tata.

— Victoria… casa nu mai e la fel fără tine. Mama plânge mereu. Radu și Ioana se ceartă tot timpul.

— Și ce vrei să fac?

— Nu știu… Poate ar trebui să vorbim toți patru și să găsim o soluție…

Am acceptat să ne întâlnim într-o cafenea din apropiere. Discuția a fost grea. Radu a recunoscut că s-a simțit vinovat pentru situație, dar nu știa cum altfel să procedeze. Ioana a spus că ar fi dispusă să meargă la părinții ei pentru o perioadă.

Până la urmă am decis ca fiecare să facă un pas înapoi: eu am găsit o garsonieră micuță cu chirie împărțită cu o altă fată; Radu și Ioana au mers temporar la părinții ei; părinții mei au rămas singuri pentru prima dată după mulți ani.

Acum stau pe patul meu nou, într-o cameră strâmtă dar doar a mea, și mă gândesc: oare cât valorează sacrificiul pentru familie? Cât trebuie să renunți din tine ca să-i faci pe ceilalți fericiți? Poate că uneori trebuie să pleci ca să-ți regăsești liniștea… Voi ce ați fi făcut în locul meu?