Între două iubiri: Povestea unei mame care trebuie să aleagă între fericirea ei și liniștea fiicei sale

— Nu vreau să-l mai văd niciodată în casa asta! Mara a urlat cu lacrimi în ochi, trântind ușa camerei sale atât de tare încât am simțit că se prăbușește tot blocul peste mine. Am rămas în mijlocul holului, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. Era sâmbătă seara, iar liniștea care s-a așternut după criza ei era mai apăsătoare decât orice ceartă.

Mă numesc Ana și am 38 de ani. Acum patru ani, viața mea s-a schimbat pentru totdeauna când soțul meu, Radu, a murit într-un accident de mașină. Mara avea doar 9 ani atunci. Am rămas singure, două suflete pierdute într-un apartament de trei camere din cartierul Drumul Taberei. Am plâns nopți la rând, dar dimineața trebuia să mă ridic din pat, să-i fac pachetul pentru școală și să mă duc la serviciu. Sunt contabilă la o firmă mică, iar colegii mei au fost singurii care m-au văzut plângând la baie, ascunsă de ochii lumii.

Anii au trecut greu. Mara a crescut, s-a transformat din fetița cu codițe într-o adolescentă tăcută, mereu cu căștile pe urechi. Încercam să-i fiu aproape, dar simțeam că nu reușesc să umplu golul lăsat de tatăl ei. Într-o zi, la o conferință de fiscalitate, l-am cunoscut pe Vlad. Era divorțat, avea un băiat de vârsta Marei și un zâmbet cald care m-a făcut să uit pentru câteva clipe de tot ce pierdusem.

La început am fost prieteni. Îmi povestea despre fiul lui, despre divorțul dureros prin care trecuse și despre cum încerca să-și refacă viața. M-am regăsit în el. Încet-încet, întâlnirile noastre au devenit mai dese, iar discuțiile mai personale. După aproape un an, am decis să-i spun Marei despre Vlad.

— Nu vreau să ai pe altcineva! Tata nu ar fi vrut asta! mi-a spus Mara cu voce joasă, dar hotărâtă.

Am încercat să-i explic că Vlad nu voia să-l înlocuiască pe Radu, că nu voiam să uit trecutul, ci doar să merg mai departe. Dar Mara nu voia să audă nimic. A început să se închidă tot mai mult în ea, să lipsească de la școală și să-mi răspundă urât la orice întrebare.

Într-o seară, Vlad a venit la noi acasă. Am gătit împreună paste și am râs ca niște adolescenți. Mara a intrat în bucătărie și s-a uitat la noi ca la niște străini. S-a dus direct în camera ei și a trântit ușa. După ce Vlad a plecat, Mara a venit la mine:

— Dacă îl mai aduci aici, plec la bunica! Nu vreau să-l văd! Nu vreau să-l aud! Tata nu ar fi suportat așa ceva!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi doream ca Mara să fie fericită, dar simțeam că merit și eu o șansă la iubire. M-am întrebat dacă nu cumva sunt egoistă. Seara aceea a fost începutul unui război rece între noi două.

Zilele au devenit tot mai grele. La serviciu abia mă puteam concentra. Vlad mă suna și încerca să mă încurajeze:

— Ana, ai dreptul la fericire. Nu poți trăi doar pentru Mara toată viața.

Dar fiecare dată când îl vedeam pe Vlad, mă simțeam vinovată față de Mara. Într-o zi am găsit-o plângând în baie. M-am apropiat de ea și am încercat să o iau în brațe.

— Lasă-mă! Nu vreau să vorbesc cu tine!

— Mara, te rog… Nu vreau să te pierd.

— Atunci renunță la el!

Am stat toată noaptea pe canapea, uitându-mă la pozele cu Radu și Mara când era mică. M-am întrebat dacă nu cumva îi fac rău fiicei mele doar pentru că vreau să fiu iubită din nou.

Mama mea m-a sunat într-o zi:

— Ana, nu poți trăi în trecut. Dar nici nu poți forța copilul să accepte ceva pentru care nu e pregătită.

Am început să merg cu Mara la psiholog. Primele ședințe au fost un eșec total — tăcea și se uita pe pereți. Dar după câteva luni, a început să vorbească despre tatăl ei, despre frica de a-l uita și despre teama că dacă eu îl iubesc pe altcineva, ea va rămâne singură cu amintirile.

Vlad a avut răbdare. Nu a forțat nimic. A încercat să vorbească cu Mara, dar ea îl respingea mereu. Într-o zi mi-a spus:

— Dacă trebuie să alegi între mine și Mara, știu ce vei face. Dar nu vreau să fiu motivul pentru care vă certați.

Am simțit că mă sufoc între două lumi: una în care eram doar mamă și alta în care eram femeie cu dreptul la fericire.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Mara a venit la mine și mi-a spus:

— Dacă îl alegi pe el, eu plec la bunica. Nu pot trăi cu el aici.

Am plâns împreună ore întregi. I-am spus că o iubesc mai mult decât orice pe lume, dar că nu pot trăi toată viața singură doar pentru că ea nu e pregătită să accepte schimbarea.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Vlad a rămas prezent în viața mea, dar discret. Mara merge încă la psiholog și uneori îmi spune că îi e dor de tata, dar începe să accepte că viața merge înainte.

Nu știu dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am rănit-o iremediabil pe Mara. Dar știu că fiecare mamă ajunge la un moment dat la răscrucea dintre sacrificiu și fericire personală.

Oare există un moment potrivit pentru a-ți cere dreptul la iubire? Sau suntem datori copiilor noștri cu propria noastră singurătate?