Oglinda care nu minte niciodată

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să mă uit la tine cum te prefaci că totul e perfect!
Vocea Ioanei răsună ca un tunet în sufrageria noastră prea albă, prea ordonată, prea… rece. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai verde, iar privirea mi se oprește pe reflexia din geamul ușii. Chipul meu, neted și luminos, nu trădează nicio emoție. Dar în stomac simt un gol care mă înghite încet.

— Ioana, nu e nimic rău să ai grijă de tine, îi răspund încercând să-mi păstrez calmul. Tu nu înțelegi încă… lumea asta nu iartă femeile care îmbătrânesc.

Ioana oftează și-și dă ochii peste cap. Are douăzeci și doi de ani și încă mai crede că lumea se poate schimba doar dacă strigi destul de tare. Eu am patruzeci și opt și știu că lumea te schimbă pe tine, nu invers.

— Dar tu nu mai trăiești, mama! Doar exiști ca o păpușă de porțelan! Când ai râs ultima dată cu adevărat? Când ai plâns? Când ai mâncat o felie de tort fără să-ți faci griji pentru calorii?

Îmi mușc buza. Îmi amintesc ultima aniversare când am refuzat tortul făcut de mama mea, Elena, sub privirile dezamăgite ale tuturor. „Nu pot, mamă, am grijă la siluetă”, am spus atunci. Dar adevărul era că mi-era frică să nu pierd singurul lucru care mă făcea să contez: tinerețea aparentă.

Soțul meu, Doru, intră în cameră cu pași apăsați. Întotdeauna a fost genul pragmatic, dar în ultimii ani a început să mă privească altfel. Uneori cu milă, alteori cu iritare.

— Ce se întâmplă aici? Iar vă certați?

Ioana se ridică brusc și pleacă trântind ușa. Doru oftează și se așază lângă mine.

— Nu vezi că o pierzi? O alungi cu fiecare zi în care te ascunzi după cremele și operațiile tale.

Îmi trec mâna peste obraji. Da, am făcut tot ce se putea: botox, lifting, tratamente cu laser. Am investit mai mult în aparențe decât în relații. Dar ce altceva puteam face? La birou, colegele mele mai tinere mă privesc ca pe o relicvă atunci când nu arăt impecabil. Clienții mă judecă după ridurile din colțul ochilor, nu după experiența mea.

Într-o seară, după ce Ioana pleacă la facultate și Doru se retrage în biroul lui, mă privesc în oglindă. Îmi studiez chipul: pielea întinsă, buzele pline, ochii mari. Dar privirea e goală. Îmi dau seama că nu-mi mai recunosc sufletul.

Telefonul sună. E mama mea.

— Ana, tu ești bine? Te-am visat azi-noapte… erai micuță și plângeai după mine.

Vocea ei caldă mă face să izbucnesc în plâns.

— Mamă… nu știu cine sunt. Nu mai știu cum să fiu eu însămi.

— Fata mea dragă… frumusețea trece, dar dragostea rămâne. Nu lăsa lumea să-ți fure sufletul pentru un chip fără riduri.

Închid ochii și îmi amintesc copilăria la țară: mirosul de fân proaspăt, râsetele cu verișorii mei la scăldat, obrajii roșii de la soare. Atunci nu conta cum arătam. Eram fericită pentru că eram iubită.

A doua zi dimineață, Ioana vine la mine cu o fotografie veche.

— Uite-te la tine aici! Aveai treizeci de ani și râdeai cu gura până la urechi. Unde e femeia asta?

Îi iau poza din mână și simt un nod în gât.

— Nu știu… cred că am pierdut-o pe drum.

— Poate ar trebui s-o cauți. Poate ar trebui să fii sinceră cu tine și cu noi.

Merg la serviciu și pentru prima dată după mulți ani nu mă machiez excesiv. Colegele mă privesc mirate.

— Ana, ești bine? Pari obosită…

Zâmbesc trist.

— Sunt doar eu însămi azi.

Șeful meu, domnul Popescu, mă cheamă la el în birou.

— Ana, apreciez munca ta, dar trebuie să recunosc că imaginea contează mult pentru clienții noștri…

Îl privesc drept în ochi.

— Știți ce contează mai mult? Sinceritatea și experiența. Dacă nu sunt suficiente pentru firma asta… poate că nu mai e locul meu aici.

Ies din birou tremurând. Pentru prima dată simt că am curajul să fiu vulnerabilă.

Acasă, Ioana mă așteaptă cu două cești de ciocolată caldă.

— Hai să bem împreună și să vorbim ca două femei adevărate, nu ca mamă și fiică.

Râdem amândouă printre lacrimi. Doru ne privește din prag și zâmbește ușurat.

În acea seară mă uit din nou în oglindă. Chipul meu nu mai e perfect, dar ochii mei strălucesc altfel: cu speranță.

Mă întreb: Oare cât timp ne vom mai lăsa definiți de ceea ce văd ceilalți? Când vom avea curajul să fim frumoși prin ceea ce suntem cu adevărat?