Între două lumi: Soacra mea, familia mea și lupta pentru echilibru

— Radu, nu cred că ai pus destulă sare în ciorbă. Mama zice că trebuie mai multă, altfel nu are gust.

Am rămas cu lingura în mână, simțind cum mi se strânge stomacul. Victoria mă privea cu ochii mari, sincer convinsă că sfatul mamei ei era lege. Era a treia oară săptămâna asta când Lidia, soacra mea, intervenea în viața noastră de parcă ar fi fost la ea acasă. Și poate chiar era, pentru că de când ne-am mutat în apartamentul pe care ni l-a „dăruit” la nuntă, nu trecea zi fără ca ea să-și facă simțită prezența.

Nu știu când am început să mă simt ca un musafir în propria casă. Poate atunci când am găsit hainele mele mutate din dulap ca să aibă Lidia loc pentru „lucrurile ei de sezon”. Sau poate când am descoperit că Victoria îi povestea mamei ei tot ce se întâmpla între noi — de la ce mâncăm la cină până la ce certuri avem. La început am crezut că e normal, că așa sunt femeile apropiate de mamele lor. Dar cu timpul, fiecare decizie pe care încercam să o luăm împreună era trecută prin filtrul Lidiei.

— Radu, mama zice că ar trebui să schimbăm perdelele. Nu se potrivesc cu mobila.

— Dar mie îmi plac așa. Și până la urmă e casa noastră, nu?

Victoria a oftat și a dat din umeri:

— Știi că mama are gusturi bune. Și ne-a ajutat mult cu apartamentul…

Asta era mantra ei: „Mama știe cel mai bine.”

Într-o seară, după ce Lidia a plecat, am încercat să vorbesc serios cu Victoria.

— Iubita, nu crezi că ar trebui să avem și noi intimitatea noastră? Să nu mai știe mama ta tot ce facem?

Victoria s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut să renunțe la o parte din ea însăși.

— Radu, tu nu înțelegi. Mama a fost mereu lângă mine. Dacă nu era ea, nici nu știu unde eram acum. Nu pot să-i spun să stea departe.

— Nu vreau să stea departe… doar să ne lase să fim noi doi.

A izbucnit în plâns și s-a refugiat în dormitor. Am rămas singur în bucătărie, cu ciorba nesărată și un gust amar în gură.

Zilele au început să semene una cu alta. Lidia venea dimineața „să vadă dacă avem nevoie de ceva”, făcea ordine prin casă după bunul plac și lăsa mereu impresia că fără ea nu ne-am descurca. Când am încercat să pun piciorul în prag și să-i spun că avem nevoie de spațiu, Victoria s-a supărat pe mine.

— Cum poți să fii atât de nerecunoscător? Mama doar vrea să ne ajute!

Am început să evit casa. Stăteam peste program la serviciu sau ieșeam cu prietenii doar ca să nu mai simt privirea critică a Lidiei sau tăcerea apăsătoare dintre mine și Victoria. Prietenii mei râdeau:

— Ai grijă, Radu! Dacă nu te impui acum, o să-ți crească mustață ca a socrului!

Dar mie nu-mi ardea de glume. Simțeam cum mă sufoc.

Într-o duminică, am decis să plecăm într-un weekend la munte doar noi doi. Fără telefoane, fără vizite-surpriză. Am sperat că vom regăsi liniștea de la începutul relației noastre. Dar chiar și acolo, Victoria vorbea la telefon cu mama ei de trei ori pe zi.

— Să nu uiți să pui apă la flori! Să vezi dacă Radu a încuiat ușa! Să nu mâncați prea gras!

Când am încercat să-i spun Victoriei că mă deranjează, a izbucnit:

— Nu pot să cred că ești atât de egoist! Mama doar are grijă de noi!

Am simțit atunci că pierd lupta. Că orice aș face, nu voi fi niciodată pe primul loc pentru ea.

Când ne-am întors acasă, Lidia ne aștepta cu masa pusă și cu un zâmbet larg:

— Vedeți? Fără mine nu vă descurcați! Am făcut curat, am gătit… Voi doar să vă bucurați!

Am vrut să țip, dar m-am abținut. În schimb, am început să mă retrag tot mai mult în mine. Relația noastră s-a răcit. Vorbeam din ce în ce mai puțin. Seara adormeam fiecare pe partea lui de pat, cu gândurile noastre.

Într-o zi, am primit un mesaj de la mama mea: „Radu, te simt trist. Vrei să vii pe la noi?”

Am mers acasă la ai mei și m-am trezit povestindu-le totul. Tata m-a privit grav:

— Băiete, dacă nu pui piciorul în prag acum, toată viața vei fi băiatul soacrei.

Mama mi-a luat mâna:

— Dar încearcă să o înțelegi și pe Victoria. Poate îi e teamă să fie pe cont propriu.

M-am întors acasă hotărât să vorbesc deschis cu Victoria. Am găsit-o plângând pe canapea.

— Radu… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot trăi fără mama aproape.

Am stat lângă ea și i-am spus tot ce simt: frustrarea, neputința, dorința de a construi ceva doar al nostru.

— Poate ar trebui să mergem la consiliere… Să încercăm să găsim un echilibru între noi doi și familia ta.

Victoria a dat din cap încet:

— O să încerc… Dar promite-mi că nu mă vei obliga niciodată să aleg între tine și mama.

Am promis. Dar adevărul e că uneori viața te pune exact în fața acestei alegeri imposibile.

Acum stau și mă întreb: oare câte familii din România trăiesc aceeași dramă tăcută? Câte relații se destramă din cauza unei iubiri materne prea sufocante? Și oare există vreo cale de mijloc sau suntem condamnați să alegem mereu între două lumi?