Când soțul meu mi-a spus că m-am îngrășat, răspunsul meu a schimbat totul — dar nu în bine

— Irina, nu te supăra, dar ai observat că ai pus ceva pe tine în ultima vreme? Vocea lui Mihai răsună în bucătăria mică, printre sunetele de la aragaz și râsetele copiilor. M-am oprit din tăiatul legumelor, cu cuțitul suspendat în aer. M-am uitat la el, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie.

— Serios? Asta ai găsit să-mi spui după o zi întreagă în care am alergat după copii și am muncit prin casă? am izbucnit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Mihai s-a uitat la mine, parcă surprins că nu am zâmbit și nu am trecut peste.

— Nu vreau să te rănesc, doar… poate ar trebui să ai mai multă grijă de tine. Pentru sănătatea ta, știi?

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era prima dată când Mihai făcea aluzii la felul în care arăt. De când am născut pe Vlad și apoi pe Ilinca, corpul meu s-a schimbat. Nu mai aveam timp să merg la sală sau să gătesc doar pentru mine. Totul era despre copii, despre el, despre casă.

În seara aceea, după ce i-am culcat pe cei mici, m-am uitat lung în oglindă. Am văzut vergeturile de pe burtă, cearcănele adânci și kilogramele în plus. Dar am văzut și o femeie care nu mai avea timp pentru ea însăși. Am decis atunci să-i răspund lui Mihai altfel decât până acum.

A doua zi dimineață, când Mihai s-a trezit și a venit la masă, l-am întâmpinat cu un zâmbet larg:

— Știi ceva? Ai dreptate. Chiar ar trebui să am mai multă grijă de mine. Așa că azi nu fac nimic pentru nimeni altcineva decât pentru mine.

Am ieșit din casă înainte să apuce să spună ceva. M-am dus la coafor, apoi la o cafenea unde nu mai fusesem de ani de zile. Am citit o oră întreagă fără să mă întrerupă nimeni. Am simțit pentru prima dată după mult timp că respir.

Când m-am întors acasă, Mihai era epuizat. Vlad plângea, Ilinca era murdară până la urechi cu iaurt, iar bucătăria arăta ca după război.

— Unde ai fost? De ce nu ai răspuns la telefon? a întrebat el nervos.

— Am avut grijă de mine, așa cum mi-ai sugerat. Știi cât de greu e să fii mamă și soție? Să te împarți între toți și să uiți de tine?

A tăcut. Pentru prima dată părea că începe să înțeleagă. Dar liniștea aceea nu a durat mult.

În zilele următoare, Mihai a devenit tot mai distant. Seara stătea cu ochii în telefon sau se ducea la prietenii lui la fotbal. Eu mă simțeam tot mai singură, deși eram doi adulți în casă.

Mama mea a observat că ceva nu e în regulă când a venit într-o duminică la noi.

— Ce s-a întâmplat cu voi? Parcă nu mai sunteți aceeași familie veselă…

Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul, iar ea m-a strâns în brațe.

— Irina, bărbații nu înțeleg mereu cât de greu e să fii femeie și mamă. Dar nici tu nu trebuie să uiți de tine. Poate ar trebui să vorbiți deschis…

Am încercat. Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am rugat pe Mihai să stea de vorbă cu mine.

— Simt că nu mă mai vezi ca pe femeia de care te-ai îndrăgostit. Că sunt doar mama copiilor tăi și atât. Și când îmi spui că m-am îngrășat… doare mai mult decât crezi.

Mihai a oftat adânc.

— Nu știu ce să spun… Și eu mă simt copleșit uneori. La muncă e stres, acasă e haos… Poate am greșit cu ce ți-am spus.

— Poate? am întrebat eu amar.

A tăcut din nou. Am simțit că ne îndepărtăm tot mai mult unul de altul.

În următoarele săptămâni am început să merg la psiholog. Am vrut să înțeleg de ce mă doare atât de tare fiecare cuvânt al lui Mihai și de ce simt că mă pierd pe mine însămi. Am descoperit că nu eram singura femeie care trecea prin asta. La grupul de sprijin am întâlnit-o pe Camelia, care mi-a spus:

— Știi ce e cel mai greu? Să-ți recapeți respectul pentru tine când toată lumea așteaptă doar să dai și să dai…

Mihai a refuzat să vină cu mine la terapie de cuplu. Spunea că „nu are timp de prostii”. Asta m-a durut cel mai tare.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre bani și oboseală, Mihai a plecat trântind ușa. Am rămas singură în sufragerie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

M-am întrebat atunci: oare chiar merit să fiu iubită doar dacă arăt ca înainte? Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine?

Poate că nu există un răspuns simplu sau un final fericit pentru toată lumea. Dar știu sigur că nu vreau să mă pierd pe mine însămi doar ca să fiu pe placul altora.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cât de mult ar trebui să ne schimbăm pentru ceilalți și cât pentru noi înșine?