Umbre pe trotuar: O plimbare care mi-a schimbat viața
— Nu mai suporți nici tu liniștea asta, nu-i așa? mă întreabă Victoria, cu ochii fixați pe asfaltul ud, în timp ce ieșim din clădirea de birouri. Mă opresc pentru o clipă, surprins de cât de bine a nimerit esența zilei mele.
— Ce vrei să spui? încerc să par detașat, dar vocea mi se frânge ușor.
— Toată lumea pare să trăiască pe pilot automat aici. Parcă suntem niște umbre care se intersectează doar la automatul de cafea, zice ea, zâmbind amar.
Nu știu ce m-a făcut să accept invitația Victoriei la plimbare. Poate faptul că, de luni bune, serile mele arată la fel: mă întorc acasă, găsesc masa rece și pe Ana, soția mea, cu ochii în telefon sau plecată la cursurile ei de ceramică. Ne salutăm scurt, apoi fiecare se retrage în colțul lui de liniște. Prietenii mei — Radu și Sorin — sunt mereu ocupați cu copiii sau cu renovările interminabile ale apartamentelor lor. M-am obișnuit să nu mai sun pe nimeni.
Victoria e nouă la firmă. Are un fel direct de a vorbi și râde tare, fără să-i pese că deranjează. În biroul nostru dominat de discuții sterile despre deadline-uri și rapoarte, ea pare o pată de culoare. Totuși, până azi nu schimbasem mai mult de două-trei fraze.
— Știi ce mi se pare ciudat? continuă ea. Cât de repede ne obișnuim cu lipsa. Lipsa oamenilor, a conversațiilor adevărate…
Mă uit la ea și simt un nod în gât. Îmi dau seama că nu am mai avut o discuție sinceră cu cineva de luni întregi. Nici măcar cu Ana. Poate mai ales cu Ana.
— Tu cum te descurci cu… totul? întreb, încercând să nu par prea vulnerabil.
Victoria ridică din umeri.
— Am divorțat anul trecut. Am crezut că o să fie sfârșitul lumii, dar m-am trezit că respir mai ușor. Acum încerc să-mi fac loc printre oameni noi. Nu e ușor.
Mergem încet pe aleea din parc. Lumina felinarelor se reflectă în bălțile rămase după ploaie. Îmi povestește despre orașul ei natal, despre cum s-a simțit mereu ca o străină printre ai ei. Îmi dau seama că avem mai multe în comun decât credeam.
Ajung acasă târziu. Ana e deja în dormitor, modelând ceva din lut pe masa improvizată lângă pat. Miroase a praf și a ceai verde.
— Ai întârziat, spune fără să ridice privirea.
— Am ieșit la o plimbare cu o colegă nouă. Aveam nevoie să mă aerisesc.
Nu răspunde nimic. Tensiunea plutește între noi ca un fir invizibil. Mă așez pe marginea patului și o privesc cum modelează cu mișcări precise.
— Ți-e bine? întreb încet.
Ana oftează și lasă lutul jos.
— Nu știu… Parcă nu mai suntem noi. Parcă fiecare trăiește altă viață.
Simt cum mă lovește adevărul spuselor ei. Îmi dau seama că am evitat discuția asta prea mult timp.
— Poate ar trebui să încercăm să ne regăsim… sau măcar să vorbim despre ce simțim, zic eu, aproape șoptit.
Ana mă privește pentru prima dată în seara asta. Ochii ei sunt obosiți, dar văd acolo o urmă de speranță.
— Poate… Dar nu știu dacă mai știm cum să facem asta.
În zilele următoare, plimbările cu Victoria devin un ritual tăcut. Nu e nimic romantic între noi — doar două suflete care încearcă să-și găsească locul într-o lume care pare tot mai rece. Vorbim despre părinții noștri bolnavi, despre fricile noastre legate de viitor, despre cum ne simțim invizibili printre ceilalți.
La birou, colegele — Mihaela și Camelia — încep să bârfească pe la colțuri. Aud frânturi de conversații: „Ai văzut că Vlad tot iese cu Victoria? Ce-o fi între ei?”
Mă irită superficialitatea lor, dar nu pot să le condamn. Și eu am judecat adesea fără să cunosc detaliile vieților altora.
Într-o vineri seară, Ana mă așteaptă cu masa pusă. Nu s-a mai întâmplat asta de luni bune.
— Putem să vorbim? mă întreabă timid.
Ne așezăm față în față și pentru prima dată ne spunem tot ce am ținut ascuns: frica ei că nu mai sunt atras de ea, teama mea că nu mai avem nimic în comun, dorința amândurora de a nu renunța fără luptă.
— Crezi că putem repara ceva? mă întreabă Ana printre lacrimi.
— Nu știu… Dar vreau să încercăm. Să fim sinceri, chiar dacă doare.
În weekend ieșim împreună la plimbare prin același parc unde mergeam cu Victoria. Vorbim puțin, dar tăcerile nu mai sunt apăsătoare — sunt pline de promisiuni nerostite.
Victoria îmi trimite un mesaj: „Sper că ai găsit ce căutai.” Îi răspund simplu: „Încerc.”
Nu știu dacă viața mea va reveni vreodată la ceea ce era sau dacă vreau asta cu adevărat. Dar știu că uneori ai nevoie de un străin ca să-ți amintești cine ești cu adevărat și ce contează pentru tine.
Oare câți dintre noi trăim pe pilot automat, fără să ne dăm seama cât de mult ne lipsesc conexiunile reale? Voi când ați vorbit ultima dată sincer cu cineva drag?