Între dragoste și datorie: Povestea unei mame care și-a pierdut fiica și nepotul

— Nu mai pot, Valentina! Nu mai am de unde, nu înțelegi? am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Era o seară rece de noiembrie, iar în bucătăria mea mică din Drumul Taberei, cu aburii ceaiului ridicându-se leneși spre tavan, simțeam că lumea mi se prăbușește. Valentina, fiica mea, mă privea cu ochii ei mari, negri, plini de reproș.

— Mereu ai pentru alții, dar pentru mine niciodată nu găsești! a izbucnit ea, trântind cana pe masă. De ce trebuie să mă umilesc mereu să-ți cer?

M-am uitat la ea, la copilul meu care nu mai era copil demult, dar care părea atât de pierdută. Îmi venea să o iau în brațe, să-i spun că totul va fi bine, dar între noi se ridicase un zid pe care nu-l mai puteam dărâma cu vorbe bune.

Adevărul e că pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și facturi. După ce soțul meu, Mircea, s-a stins acum trei ani, am rămas singură cu grijile și cu dorul. Valentina a rămas cu băiatul ei, Radu, într-o garsonieră la marginea orașului. De când s-a despărțit de tatăl copilului, viața ei a fost un șir nesfârșit de greutăți. Am ajutat-o cât am putut: bani pentru chirie, pentru hainele lui Radu, pentru rechizite. Dar la un moment dat nu am mai putut. Pur și simplu nu am mai avut de unde.

— Mamă, te rog… Nu vreau mult. Doar să mă ajuți cu rata luna asta. Dacă nu plătesc, ne dau afară! a spus Valentina atunci, cu vocea stinsă.

— Valentina, nu mai pot! Am luat deja împrumuturi pentru tine. Nu vezi că mă sună banca aproape zilnic? Am ajuns să mă ascund de vecini de rușine! i-am răspuns eu, încercând să-mi păstrez calmul.

A urmat o tăcere apăsătoare. Apoi s-a ridicat brusc și a plecat fără să spună nimic. Ușa s-a trântit în urma ei ca o sentință. De atunci nu am mai văzut-o. Nici pe ea, nici pe Radu. Au trecut luni întregi. Am încercat să o sun, i-am trimis mesaje, dar nu mi-a răspuns niciodată. De ziua lui Radu i-am lăsat un cadou la ușă — o mașinuță și o carte de povești — dar nu știu dacă le-a primit.

În fiecare dimineață mă trezesc cu speranța că voi primi un semn de la ei. Mă uit la telefon ca la o icoană. Când aud pași pe scară, tresar: poate e Valentina, poate s-a întors… Dar nu e niciodată ea.

Vecina mea, doamna Lidia, mă întreabă mereu:

— Ce face fata dumitale? Nu v-am mai văzut împreună…

Îmi mușc buzele și zâmbesc forțat:

— E bine… ocupată cu băiatul…

Dar adevărul e că sufletul meu e gol. Mă simt vinovată că nu am putut să-i ofer mai mult. Mă întreb dacă am greșit undeva ca mamă. Poate am fost prea dură? Poate trebuia să găsesc o soluție… Să vând ceva din casă? Să cer ajutorul altora?

Într-o zi m-am întâlnit întâmplător cu fosta colegă de liceu a Valentinei, Irina. Mi-a spus că Valentina lucrează acum la un supermarket și că Radu merge la grădiniță. Mi-a spus că Valentina e supărată pe mine și că se simte trădată.

— Zice că ai abandonat-o când avea cea mai mare nevoie de tine…

M-au durut vorbele astea ca un cuțit în inimă. Eu? Să-mi abandonez copilul? Am făcut tot ce am putut! Dar poate n-a fost destul…

Seara stau singură în fața televizorului și mă uit la pozele vechi: Valentina la serbare, Radu în brațele mele când era mic… Îmi dau lacrimile fără să vreau.

Într-o duminică am mers la biserică și m-am rugat pentru împăcare. Preotul m-a ascultat și mi-a spus:

— Uneori dragostea adevărată înseamnă să spui „nu”. Poate că fiica dumneavoastră are nevoie să-și găsească singură drumul.

Dar cum să accept asta când sufăr atât de tare? Cum să stau departe de nepotul meu?

Am scris o scrisoare Valentinei. I-am spus cât o iubesc și cât îmi lipsește Radu. I-am cerut iertare dacă am greșit și i-am promis că voi fi mereu aici pentru ea, chiar dacă nu pot ajuta mereu cu bani.

Nu știu dacă va citi vreodată scrisoarea sau dacă va dori să mă vadă din nou. Dar speranța moare ultima.

Mă întreb adesea: oare dragostea de mamă trebuie să fie necondiționată până la sacrificiul propriei demnități? Sau vine un moment când trebuie să ne gândim și la noi?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați repara o relație ruptă de nevoi materiale? Poate există o cale spre iertare…