Între două lumi: Povestea unei căsnicii în derivă

„Andrei, te rog, trebuie să vorbim!” am spus cu o voce tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile care amenințau să-mi inunde obrajii. Era a treia oară în săptămâna asta când Andrei își făcea bagajul pentru a pleca la mama lui, lăsându-mă singură cu copiii și cu toate grijile casei.

„Maria, nu acum. Am o întâlnire importantă la birou și trebuie să plec imediat după ce trec pe la mama,” mi-a răspuns el, fără să-și ridice privirea din telefon.

M-am prăbușit pe canapea, simțindu-mă mai singură ca niciodată. Cum am ajuns aici? Când ne-am îndepărtat atât de mult unul de celălalt? Îmi amintesc cum eram la început, cum ne promiteam că vom fi mereu acolo unul pentru celălalt, indiferent de greutăți. Dar acum, Andrei părea să fie mai prezent în viața mamei lui decât în a noastră.

În fiecare seară, după ce copiii adormeau, mă uitam la telefon, sperând să primesc un mesaj de la el. Dar liniștea era asurzitoare. Prietenele mele îmi spuneau că poate lucrurile se vor schimba când mă voi întoarce din concediul de maternitate, dar eu nu mai aveam răbdare. Aveam nevoie de el acum.

Într-o dimineață, după ce l-am lăsat pe Andrei să plece fără să-i mai spun nimic, am decis că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe mama lui și i-am cerut să ne întâlnim. „Doamnă Elena, știu că Andrei vine des la dumneavoastră și mă bucur că aveți o relație apropiată, dar simt că îl pierd. Avem nevoie de el acasă,” i-am spus cu sinceritate.

„Maria, dragă, Andrei a fost mereu un băiat sensibil. Cred că munca îl copleșește și vine la mine pentru a se relaxa. Poate ar trebui să-i dai puțin timp,” mi-a răspuns ea cu blândețe.

Dar cât timp? Cât timp trebuie să aștept până când își va da seama că familia lui are nevoie de el? M-am întors acasă cu inima grea și am decis că trebuie să-i vorbesc din nou lui Andrei.

Când a venit acasă în acea seară, l-am așteptat în bucătărie. „Andrei, te rog, ascultă-mă măcar o dată. Nu mai pot continua așa. Avem nevoie de tine aici, nu doar fizic, ci și emoțional,” i-am spus cu toată sinceritatea de care eram capabilă.

El s-a oprit și m-a privit pentru prima dată în mult timp. „Maria, nu știu cum am ajuns aici. Munca mă copleșește și simt că nu mai am timp pentru nimic altceva,” mi-a spus el cu o voce obosită.

„Atunci hai să găsim o soluție împreună. Nu vreau să te pierd,” i-am răspuns eu, sperând că va vedea cât de mult îmi pasă.

Am petrecut ore întregi discutând despre cum putem face lucrurile să meargă mai bine. Am decis să alocăm timp special pentru noi doi și pentru familie, fără telefoane sau alte distrageri.

Dar chiar și așa, îndoielile mă bântuie. Oare va fi suficient? Oare vom reuși să ne regăsim? Sau vom rămâne blocați între două lumi care ne trag în direcții diferite?

Acum mă întreb: cât de mult suntem dispuși să sacrificăm pentru cei pe care îi iubim? Și când este momentul să recunoaștem că uneori iubirea nu este suficientă?