Subjugat de Dragoste: Povestea Fiului Meu și a Alegerilor Sale

„Nu pot să cred că faci asta, Andrei!” am strigat, simțind cum furia îmi clocotește în vene. Eram în mijlocul sufrageriei noastre mici din București, iar Andrei, fiul meu, stătea în fața mea cu o privire încăpățânată. Tocmai îmi spusese că se va căsători cu Irina, o fată pe care abia o cunoscusem și care nu-mi inspira deloc încredere.

„Mamă, te rog, încearcă să o cunoști mai bine. Irina este minunată și mă face fericit,” a răspuns el, încercând să-și păstreze calmul.

Dar cum aș putea să o cunosc mai bine când tot ce vedeam era un strat gros de machiaj și o atitudine sfidătoare? Irina părea să fie opusul a tot ce îmi dorisem pentru Andrei. Îmi amintesc cum am întâlnit-o prima dată la o petrecere organizată de prietenii lui. Era îmbrăcată într-o rochie scurtă și strălucitoare, iar buzele ei păreau exagerat de mari și artificiale.

„Andrei, nu cred că ești pregătit pentru asta. Abia ai terminat facultatea și nici măcar nu ai un loc de muncă stabil,” am încercat să-l conving.

„Mamă, am 25 de ani. Știu ce fac,” a spus el, dar vocea lui trăda o nesiguranță pe care nu o mai văzusem până atunci.

Câteva săptămâni mai târziu, ne-am trezit în fața primăriei din București. Soarele ardea puternic, iar eu mă simțeam ca și cum aș fi fost într-un vis urât. Irina era acolo, zâmbitoare și radiantă în rochia ei albă, iar părinții ei ne-au întâmpinat cu brațele deschise. Am schimbat câteva cuvinte politicoase, dar nu am putut să nu observ cum mama Irinei avea aceeași privire sfidătoare ca și fiica ei.

Ceremonia a fost scurtă și simplă. În timp ce Andrei și Irina își rosteau jurămintele, am simțit cum inima mi se strânge. Era ca și cum îl pierdeam pe Andrei pentru totdeauna. După ceremonie, am fost invitați la un mic restaurant pentru a sărbători. Atmosfera era veselă, dar eu mă simțeam ca un străin în mijlocul propriei familii.

Pe parcursul următoarelor luni, am observat cum Andrei începea să se schimbe. Petrecea din ce în ce mai mult timp cu Irina și prietenii ei, iar vizitele la noi acasă deveneau din ce în ce mai rare. De fiecare dată când venea, părea obosit și preocupat.

„Andrei, ești bine?” l-am întrebat într-o zi când a venit singur.

„Da, mamă. Doar că am fost ocupat cu munca,” a răspuns el, dar ochii lui evitau privirea mea.

Am început să mă întreb dacă nu cumva Irina avea o influență negativă asupra lui. Poate că îl controla sau îl manipula într-un fel. Am încercat să discut cu soțul meu despre asta, dar el era mult mai relaxat și îmi spunea mereu să am încredere în alegerile lui Andrei.

Într-o seară, când Andrei ne-a vizitat din nou, am decis să-i vorbesc deschis despre temerile mele.

„Andrei, știi că te iubesc și vreau doar ce e mai bun pentru tine. Dar simt că te îndepărtezi de noi și că Irina te schimbă,” i-am spus cu voce tremurândă.

„Mamă, Irina nu mă schimbă. Mă ajută să devin cine vreau să fiu,” a răspuns el cu hotărâre.

Am realizat atunci că poate problema nu era Irina, ci faptul că eu nu eram pregătită să accept schimbările din viața lui Andrei. Poate că nu l-am pregătit suficient pentru provocările vieții sau poate că nu am avut încredere în capacitatea lui de a face alegeri bune.

În timp ce Andrei pleca din nou spre noua lui viață alături de Irina, m-am întrebat dacă nu cumva greșisem undeva pe drum. Oare l-am crescut bine? Oare i-am oferit toate instrumentele necesare pentru a naviga prin viață? Sau poate că doar trebuia să am mai multă încredere în el?

Acum stau aici, reflectând asupra alegerilor mele ca mamă și mă întreb: oare cât de mult ar trebui să ne implicăm în viețile copiilor noștri adulți? Și când este momentul potrivit să îi lăsăm să-și urmeze propriul drum?