Între Doi Lumi: Alegerea Inimii

„Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să trăiesc așa!” am strigat, lacrimile curgându-mi pe obraji. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam în bucătărie, cu o cană de ceai rece în față, în timp ce Mihai își freca fruntea obosit.

„Andreea, te rog, încearcă să înțelegi. Afacerea asta… e tot ce avem. Dacă nu reușesc să o mențin pe linia de plutire, ne pierdem totul,” a spus el, încercând să-și păstreze calmul.

„Și noi? Noi ce suntem? Nu suntem totul?” am întrebat, simțind cum furia și durerea îmi strâng inima.

Mihai a tăcut. Știam că nu avea un răspuns care să mă liniștească. Afacerea lui era în declin de luni bune, iar el petrecea ore nesfârșite încercând să o salveze. Între timp, eu eram acasă, jonglând cu nevoile celor doi copii ai noștri. Maria, fetița noastră de doar opt luni, era mereu bolnavă, iar Andrei, băiatul nostru de trei ani, avea nevoie de atenție constantă.

În fiecare zi mă simțeam tot mai singură. Mihai era absent chiar și atunci când era prezent fizic. Îl vedeam cum se prăbușește sub greutatea responsabilităților, dar nu știam cum să-l ajut fără să mă pierd pe mine însămi.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am decis să vorbesc cu mama mea. „Mamă, nu știu ce să fac. Simt că mă înec în propria viață,” i-am spus la telefon.

„Andreea, dragă, căsnicia nu e ușoară. Trebuie să lupți pentru ea dacă simți că merită,” mi-a răspuns ea cu blândețe.

„Dar dacă nu mai simt că merită? Dacă tot ce facem e să ne rănim unul pe altul?”

Mama a oftat adânc. „Doar tu poți decide asta. Dar gândește-te bine înainte să iei o decizie pe care s-ar putea să o regreți.”

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Îmi doream să cred că Mihai și cu mine mai aveam o șansă, dar fiecare ceartă părea să ne îndepărteze și mai mult.

Într-o dimineață, după o noapte albă petrecută cu Maria care avusese febră, Mihai a venit acasă mai devreme decât de obicei. „Trebuie să vorbim,” a spus el serios.

Ne-am așezat la masă și am început să discutăm despre tot ce ne apăsa. „Știu că am fost absent și că te-am lăsat singură cu copiii,” a recunoscut el. „Dar nu știu cum altfel să fac față presiunii.”

„Și eu sunt sub presiune, Mihai. Nu sunt doar mama copiilor tăi, sunt și soția ta. Avem nevoie unul de altul,” i-am spus cu voce tremurândă.

Am stat acolo ore întregi, vorbind despre temerile noastre, despre visele pe care le aveam cândva și despre cum am ajuns aici. Am plâns amândoi și ne-am ținut de mână ca și cum ar fi fost ultima oară.

În acea noapte am realizat că nu voiam să renunț la noi. Că în ciuda tuturor problemelor, încă îl iubeam pe Mihai și voiam să lupt pentru căsnicia noastră.

„Ce facem acum?” m-a întrebat el la finalul discuției.

„Încercăm din nou,” i-am răspuns cu un zâmbet slab dar sincer.

A fost începutul unui drum lung și dificil. Am început să mergem la terapie de cuplu și am învățat să comunicăm mai bine. Mihai a reușit să găsească un partener de afaceri care l-a ajutat să împartă povara muncii.

Nu a fost ușor și au fost momente când am vrut să renunțăm din nou. Dar am descoperit că dragostea adevărată nu este doar despre momentele fericite; este despre a rămâne împreună chiar și atunci când totul pare să se destrame.

Acum, când privesc înapoi la acele zile întunecate, mă întreb: oare câți dintre noi renunță prea repede la ceea ce contează cu adevărat? Poate că uneori trebuie doar să ne amintim de ce am ales să fim împreună în primul rând.