„Ana, Nu Te Grăbi Să Te Căsătorești: Fericirea Nu Va Dispărea – Evadarea Unei Mirese din Familia Dominatoare a Logodnicului Ei”

Ana s-a trezit în zori, ceasul deșteptător sunând insistent. S-a întins și a căscat, aruncând o privire spre Andrei, care încă dormea adânc. Astăzi era o zi specială; voia să-l surprindă cu micul dejun preferat—clătite cu sirop de arțar. A ieșit tiptil din pat, având grijă să nu-l trezească, și s-a îndreptat spre bucătărie.

Bucătăria era sanctuarul ei. Îi plăceau momentele liniștite înainte ca lumea să se trezească, când putea să-și adune gândurile și să se pregătească pentru ziua ce urma. A amestecat aluatul cu grijă, adăugând un strop de vanilie pentru un plus de aromă. În timp ce turna prima porție pe tigaie, nu se putea abține să nu zâmbească. Își imagina fața lui Andrei luminându-se când va vedea micul dejun pe care i-l pregătise.

Chiar când prima porție de clătite era gata, Andrei a intrat în bucătărie, frecându-și ochii. „Bună dimineața, iubito,” a mormăit el, încă pe jumătate adormit.

„Bună dimineața! Ți-am făcut preferatele,” a spus Ana, punând în fața lui o farfurie cu clătite aurii. I-a întins o furculiță și un bol cu sirop cald de arțar.

Ochii lui Andrei s-au luminat când a luat prima îmbucătură. „Sunt minunate, Ana. Mulțumesc.”

Ana a zâmbit larg, simțindu-se împlinită. Dar bucuria ei a fost de scurtă durată când telefonul lui Andrei a început să vibreze pe tejghea. El s-a uitat la ecran și a încruntat sprâncenele.

„E mama,” a spus el, răspunzând la apel. „Bună, mamă… Da, Ana a făcut clătite… Nu, nu lucrează azi… Bine, o să o întreb.”

A pus telefonul pe difuzor. „Mama vrea să știe dacă poți veni mai târziu să ajuți cu planurile de nuntă.”

Inima Anei s-a strâns. Se temuse de acest moment. Familia lui Andrei fusese dominatoare încă de când s-au logodit. Mama lui, în special, preluase controlul asupra fiecărui aspect al planificării nunții lor, lăsând-o pe Ana să se simtă ca un invitat la propriul eveniment.

„Sigur,” a spus Ana cu reticență. „La ce oră?”

„A zis pe la prânz,” a răspuns Andrei, părând ușurat.

Restul dimineții a trecut într-o ceață. Ana nu putea scăpa de sentimentul de neliniște care i se instalase în stomac. Îl iubea pe Andrei, dar interferența constantă a familiei lui începea să-și pună amprenta asupra ei.

La prânz, au ajuns la casa părinților lui Andrei. Mama lui i-a întâmpinat la ușă, fața ei luminându-se când a văzut-o pe Ana.

„Ana, draga mea! Intră, intră. Avem atât de multe de discutat,” a spus ea, trăgând-o înăuntru.

Ana și-a petrecut următoarele câteva ore ascultând cum mama lui Andrei dicta fiecare detaliu al nunții lor—de la flori până la aranjamentele locurilor. Se simțea ca și cum nu avea niciun cuvânt de spus în toate acestea.

Când plecau, mama lui Andrei a tras-o pe Ana deoparte. „Știi, draga mea, e important să-l ții pe Andrei fericit. Un soț fericit înseamnă o viață fericită.”

Ana a forțat un zâmbet și a dat din cap afirmativ, dar în interior se simțea ca și cum se sufoca.

În acea noapte, în timp ce stătea în pat lângă Andrei, nu putea dormi. Continua să repete în minte cuvintele mamei lui. Oare asta avea să fie viața ei? Să se supună mereu voinței altcuiva?

A doua dimineață, Ana s-a trezit cu un sentiment de claritate. Îl iubea pe Andrei, dar nu putea să se căsătorească într-o familie care nu-i respecta limitele sau opiniile. Trebuia să vorbească cu el.

„Andrei,” a spus ea încet în timp ce se așezau la micul dejun. „Trebuie să vorbim.”

El s-a uitat la ea de la farfurie, cu îngrijorare pe față. „Ce s-a întâmplat?”

„Nu pot face asta,” a spus ea, lacrimile umplându-i ochii. „Nu mă pot căsători cu tine dacă asta înseamnă să mă pierd pe mine însămi în acest proces.”

Andrei părea uluit. „Ce vrei să spui?”

„Vreau să spun că am nevoie de timp să mă gândesc,” a răspuns Ana. „Trebuie să-mi dau seama ce vreau și cine sunt înainte de a mă angaja să-mi petrec viața cu tine.”

Andrei a rămas tăcut pentru un moment înainte de a da încet din cap. „Înțeleg,” a spus el încet. „Ia-ți tot timpul de care ai nevoie.”

Ana și-a făcut bagajele și a plecat în acea după-amiază. În timp ce se îndepărta de apartamentul lor, simțea un amestec de tristețe și ușurare. Nu știa ce îi rezervă viitorul, dar știa că trebuie să se regăsească înainte de a putea găsi fericirea alături de altcineva.